Un nou film cu Engin Akyürek?

Știu că îl iubiți pe Engine A. Ca orice fan sunt interesată și de omul Engin A. motiv pentru care am fost interesată de ceea ce scrie și am căutat povestioarele pe care le publică în revista Kafasina gore. Am găsit dar e un adevărat labirint … Lucrurile stau cam așa: cineva a făcut o traducere în arabă, apoi altcineva a făcut o traducere din arabă în engleză iar la final textul din engleză a fost tradus în română (eu le-am găsit pe un site al unui club de fani, sinceră să fiu nu mai știu care, probabil la arabi). Vă puteți imagina ce se întâmplă când un text suferă 3 traduceri, ultima este sigur făcută de calculator. Așa că m-am apucat eu să fac o traducere în limba română pornind de la cea în engleză (că arabă nu știu; textul original în turcă nu l-am găsit nicăieri dar și dacă l-aș fi găsit nu mi-ar fi folosit la nimic). Sigur asta mi-a prilejuit și un moment de meditație. Mă tot gândeam la ultimele descoperiri în materie de inteligență artificială, la roboții care învață singuri și ale căror reacții nu mai pot fi programate și anticipate, la ceea ce vor (mai) putea face oamenii în viitor care să nu poată fi făcut de roboți. Și mi-am spus satisfăcută că chestia asta roboții n-o vor putea face: adică să traducă un text în altă limbă care să meargă la sufletul vorbitorilor nativi … e ceea ce cred că se numește traducere literară. Sigur, există riscul să schimbi puțin conținutul dar cred că important este să păstrezi încărcătura emoțională. Acum eu nu știu în ce măsură am reușit, după cum nu știu câte modificări a suferit textul în traducerile anterioare dar vreau să împărtășesc cu voi ceea ce a ieșit.

CA UN ZÂMBET PE FAȚA UNUI COPIL

Când a sunat telefonul mi-a sărit inima din piept, am simțit furnicături în mâini şi braţe ca și cum gâtul și corpul meu ar fi fost două scânduri strânse cu un cui. Corpul mi s-a transformat într-un atelier de tâmplărie iar eu m-am răsucit ca și cum aș fi repetat gesturile unui preludiu la minciuna pe care urma să o spun și pe care nu am fost în stare să o ocolesc. Asta m-a făcut să-l iubesc pe Pinocchio din ce în ce mai mult și să-l înjur pe creatorul lui pentru că nu găsise altă soluție pentru nas.

Mă gândeam că viața reală este o minciună. M-am gândit atât de mult încât am ridicat telefonul abia după ce a sunat de vreo douăsprezece ori curmând astfel zgomotul care-mi făcuse corpul să devină un atelier de tâmplărie. La celălalt capăt al firului era vechiul meu prieten Hakan, care încă îmi este prieten și va continua să-mi fie prieten de nădejde și in viitor. Deși au fost momente lungi de tăcere l-am înțeles pe Hakan pentru că știam în adâncul inimii mele ce urma să-mi spună. Intr-o veche prietenie poți înțelege și din tăcerile unei discuții despre care, asemenea unor haine vechi, nu știi niciodată când se vor rupe. Știam ce va urma și mă antrenam pentru minciuna pe care urma să i-o spun fără să mă obosesc să ascult de atâtea și atâtea ori lucruri pe care le știam deja. În acest timp creierul meu se transforma într-o scenă de teatru iar lobul meu stâng devenea un actor … lipsit de talent, a jucat mizerabil acest rol.

Hakan era îndrăgostit de Asli care era o bună prietenă de-a mea. Hakan şi cu mine am fost prieteni foarte apropiaţi şi, după cum am spus mai devreme, ştiam deja că această poveste care nici nu începuse avea să se termine. Hakan avea de gând să facă o mişcare în seara asta, ca şi cum ar fi vrut să joace un final de sezon al unei mărturisiri pe care nu a putut să o facă până acum.

Asli urma să plece departe; nu am fost sigur dacă pleca pentru că ar fi preferat să nu fie martoră la o mărturisire întârziată sau pentru că privirile amoroase ale lui Hakan nu ar fi putut crea o scenă romantică în mintea ei. Asli urma să plece şi spunea:
„Mă duc să studiez”, încercând să găsească o explicație pentru plecarea ei. Vorbind în mintea mea, Hakan a întrebat:
„Frate, nu e nicio şcoală aici?” – ca toţi îndrăgostiţii, iubea şcolile din ţară. Aşteptând ca furia lui să se potolească, am spus:
„Hmmmm”, pe un ton folosit pentru oamenii îndrăgostiți. În ritmul cardiac al lui Hakan, „hmmmm” a fost cel mai plin de înțelesuri cuvânt al lumii.
„Frate! Hai să cinăm în seara asta; tu, eu şi Asli.”
Hakan a pus întrebări ale căror răspunsuri le ştiam deja dar pe care nu i le-am putut da. Amintindu-mi de creatorul lui Pinocchio, am spus „OK” fără ca nasul meu să evoce ceva sexual. Astfel Hakan mi-a spus că-şi va mărturisi dragostea, că mă va avertiza să mă duc să fac pipi lovindu-mi piciorul în timp ce mâncam, şi că va termina asta când va auzi apa curgând la baie…
În timp ce bateria telefonului era pe cale să moară, tot spuneam „hm”; de data asta o spuneam cu un singur „m” şi mă comparam cu vițeii sacrificați în piață. Mi-aş fi dorit să am o oglindă şi să-mi fi văzut privirile la această destăinuire în trei.

M-am gândit la ora şi la locul de întâlnire al cinei, chiar și la poziţiile noastre geografice la masă. După o grămadă de mesaje şi indicii care arată că mesajul a fost înțeles, m-am descurcat într-un mod care a depăşit chiar şi cei mai buni organizatori. Masa rotundă la care urmau stea un prieten, un iubit și eu era pregătită pentru orice. N-am vorbit. Hakan a fost tăcut dar a vorbit cu inima lui într-un mod specific celor care au suferit din dragoste. Asli, ca un ghid turistic, ne-a povestit despre detaliile oraşului în care urma să se mute. Privirea lui Hakan s-a fixat la friptura lui, ca privirile turiștilor care încearcă să găsească pe cineva din țara lor deoarece nu puteau vorbi o limbă străină. Timpul trecea, conversația noastră continua dar Hakan rămânea tăcut ca și cum era acolo doar pentru a lua cina. L-am lovit peste picior. Asli a devenit din ce în ce mai volubilă. În timp ce ea ne spunea ce va face acolo, planurile ei, muzee la care ar merge – a menționat și vreo două piețe și trei expoziții – ne-a spus de asemenea că a existat cineva în viața ei. În ciuda acestei dezvăluiri starea ei de spirit era ca cea a unui agent de turism. Încă mai spuneam „hmmm” în timp ce Hakan, care probabil nu a înţeles ultima propoziţie a lui Asli, a luat o bucată mare de carne grasă pe care a tăiat-o cu cuţitul și a băgat-o în gură. De astă dată, pe bună dreptate, am spus „hmmm”. Am tras cu ochiul la Hakan rememorând scenariul stabilit înainte. S-a instalat o liniște asurzitoare. Întreaga omenire s-a oprit din vorbit, iar sunetul tacâmurilor s-a transformat în sunetul ritmului cardiac al lui Hakan. Sătul să aduc lucrurile dintr-o zonă cunoscută într-una care nu îmi era familiară mi-am umplut gura cu friptură spunând „hmmm” din nou. Am spus asta la friptură sau la situaţia noastră? „Hmmm” a devenit povestea vieţii noastre și a acelei nopți.
Asli a povestit despre bărbatul de care s-a îndrăgostit şi cum a făcut-o să se simtă mai bine. S-a aplecat spre Hakan (acesta ar fi putut să-i simtă respirația în ureche) ca și cum ar fi plecat cu ea. M-am uitat la el. În timp ce ne mâncam desertul, am fi putut să-l omorâm pe bietul om savurând gustul de nap fiebinte. Faţa lui Hakan a început să arate ciudat din cauza indigestiei inimii sale, mai degrabă decât pentru că a mâncat repede, sau poate, expresia feţei sale arăta ca a sfinţilor părinți sau ca privirile recunoscătoare ale țăranilor săraci care l-au văzut pe Hizir (pacea să fie asupra lui). După ce chelnerul a adus cecul, Hakan ne-a strâns mâinile şi a plătit repede nota de plată cu o privire rătăcită specifică celor care sufereau din dragoste. Analizam atent fața lui Hakan și încercam să-mi readuc în minte scenariul pe care-l învățasem înainte. În timp ce ultimele noastre ceaiuri erau servite, Hakan și-a examinat zâmbind ceaiul apoi s-a uitat la Asli crezând că sunetul provocat de lingurița care amesteca zahărul era provocat de bătăile inimii lui. N-am avut nevoie să ştiu finalul scenariului. Când m-am uitat la faţa lui Hakan, am realizat că asta era cea mai inocentă stare a unui om… ca un zâmbet pe faţa unui copil.

ApreciazăApreciat de 1 persoană

Îmi fac mea culpa pentru afirmația din comentariul anterior potrivit căreia turcii nu fac filme bune de cinema cu toate că am recunoscut că nu am văzut multe (ar fi vreo 3-4). De fapt, eram influențată de unele comentarii (unul făcut chiar de Engin A.) … în fine, așa am înțeles eu. După ce am postat comentariul mi-am adus aminte că am citit despre un film (chiar am văzut câteva secvențe) cu Engin A. dar n-am fost tentată să-l văd. Mi-am adus aminte ce enervant este să ai de a face cu oameni care lansează tot felul de aserțiuni fără să se informeze – doar așa, din auzite sau pentru că așa li s-a părut că au auzit – și m-am gândit că asta am făcut și eu. Cum tot eram dornică să-l văd pe Engin A am căutat filmul respectiv (cred că este singurul film cinematografic al său) și l-am văzut integral. Filmul se numește „A small september affair” și după ce l-am văzut îmi retrag afirmația din comentariul anterior. Altfel spus, am văzut un film cinematografic turcesc bun (inițial am crezut că este un remake dar se pare că nu este așa). Nici nu vreau sa extrapolez afirmând că turcii fac filme de cinema bune dar nici să afirm contrariul. De fapt nu eram atât de curioasă să văd un film turcesc de cinema – sunt o mulțime, nici nu aș ști de unde să încep – cât eram curioasă dacă Engin A. a jucat într-un film prost. Ei bine, nu m-a dezamăgit nici de astă dată! Să vă spun cate ceva despre „A small september affair” fara a dezvălui prea mult – presupunând că nu l-ați văzut. Este un film de personaj, tot ceea ce nu are legătură cu cele două personaje principale este nesemnificativ (nu găsiți elemente specifice unei anumite culturi – acțiunea se poate petrece oriunde in lume -, nu găsiți peisaje deosebite, nu găsiți efecte speciale sau realizari regizorale impresionante). Povestea este frumoasă iar Engin A. intră din nou foarte bine în pielea personajului. De această dată el este un tânăr modest cu probleme emoționale care trăiește într-o lume a sa pe care și-a construit-o singur la marginea unei localități. Pare a fi un autist care a reușit să găsească un echilibru (relativ) în relația cu cei din jurul său. Spre deosebire de celelalte roluri în care a jucat acum interpretează un tânăr retras, prietenos și amabil, care este fericit cu viața lui măruntă, insignifiantă pentru cei din jur și care descoperă cu o inocență copilărească ce este dragostea. Merită să-l vedeți (o drama de o oră și 45 de minute) iar dacă va place Engin A. … cu atât mai mult (și sigur vă place altfel nu ați citi bazaconiile pe care le scriu eu aici)

ApreciazăApreciat de 2 persoane