Mert Ramazan Demir a acordat un interviu pentru suplimentul de duminică al cotidianului „Cumhuriyet„.

El este dintre cei care își creează singuri norocul. Un visător de succes și un povestitor, se identifică 100% cu fiecare personaj pe care îl interpretează. Așteaptă același lucru și de la cei cu care lucrează. Mert Ramazan Demir, care dă viață personajului Aktan în serialul „Bize Bi’Şey Olmaz”, a povestit cu toată sinceritatea pentru Cumhuriyet Pazar despre pasiunea sa pentru actorie, stările sale sufletești și transformările interioare prin care a trecut.

Succesul, faima și tot ce aduc acestea cu ele, și ce le iau…

Pe acest drum au trecut și trec mulți. Dar unii reușesc să gestioneze tiparele care apar în cale cu propria lor metodă; Mert Ramazan Demir este unul dintre ei.

El este conștient de locul în care se află, de ceea ce își dorește și, uneori, de fundăturile care îi ies în cale. Această conștientizare este, de fapt, rezultatul efortului de a fi cu totul în „moment”. Este o atitudine legată de transformarea visurilor din copilărie în realitate și de ancorarea în cea mai înaltă emoție din interiorul său.

Ne-am întâlnit într-o discuție plăcută și sinceră cu Demir, care dă viață personajului Aktan în serialul „Bize Bi’Şey Olmaz”, difuzat pe Disney+.

– Cum te-a făcut să te simți interpretarea personajului Aktan?

Este proprietarul unui club de noapte, și-a pierdut părinții la o vârstă fragedă. Legătura lui cu viața în ceea ce privește dragostea este foarte slabă. De aceea la început mi-a fost greu, dar apoi l-am îndrăgit. Pe măsură ce intram în interiorul copilului și îl trăiam, am început să-l iubesc și mai mult.

– De fapt, faptul că legătura lui cu viața are o parte slabă legată de dragoste generează furie, dar există și o tristețe. Aveai și tu această tristețe?

Asta vine atât din faptul că observ oamenii foarte mult, cât și din personajele pe care le-am interpretat anterior.

– Poți să descrii puțin cum este această emoție?

Din afară pare un personaj defect. Face greșeli, ia decizii greșite… Dar eu nu abordez personajele așa. Pentru că, atunci când un om greșește sau ia o decizie, de obicei nu știe exact ce face. Eu, când mă identific complet cu personajul, nu pun distanță spunând „ceea ce fac acum este o greșeală”. Fac tot ce cere momentul acela: să țip, să plâng sau chiar un reflex care nu e în scenariu, fără să ezit. Urmăresc să rămân complet „în moment” în interiorul acelei lumi.

– Cred că ceea ce spui tu este unul dintre punctele esențiale ale unui bun povestitor.

Absolut, dar în actorie există foarte mulți parametri. Uneori atmosfera nu iese așa cum ți-ai imaginat. Sau actorul din fața ta, actorii de acolo… Poate regizorul are o altă idee. De aceea, când oamenii potriviți se întâlnesc, se transformă într-un lucru mai creativ. Altfel nu iese exact cum vrei. Trebuie să ne întâlnim puțin în același loc.

– Întâlnirea în același loc presupune probabil și o oarecare confruntare a ideilor.

Da, dar la finalul zilei trebuie luată o decizie. Dacă intri în scenă fără să se ia acea decizie, actorul face ce știe el, regizorul dă indicațiile pe care le știe, filmează din unghiurile pe care le știe…

– Presupun că în „Bize Bi’Şey Olmaz” nu s-a întâmplat așa ceva.

Nu s-a întâmplat deloc. Cred că Pınar (Bulut) a redat foarte frumos acea realitate în scene, la fel și Neslihan (Yeşilyurt). Cu Miray (Daner) chimia a fost oricum foarte bună. Și din această combinație a rezultat următorul lucru: înainte să intrăm la filmare, toți suntem de acord, nu? Bine. Acum să ne concentrăm să facem scena asta bine. Nu apar situații de genul „măcar să-mi țin eu jocul” sau, din partea regizorului, „nu am putut să filmez cum am vrut”. La noi nu s-a întâmplat așa ceva. De aceea am plecat mereu liniștit de pe platou.

– Am dedus asta și din faptul că într-o scenă cânți melodia „Bir Telefon” a lui Hakan Altun. Am avut impresia că a fost filmată dintr-o singură luare și că emoția a fost perfectă.

A fost ceva hotărât pe loc, pe platou, nu era în scenariu. Aktan, din cauza durerii pe care o simte, dansează cu prietenii, bea foarte mult până dimineața. În viață se întâmplă așa: faci chestii foarte „cool”, bei, dansezi, dar la final te trezești într-un lucru foarte arabesc. Pe platou s-a întâmplat la fel. Eu mormăiam melodia, Neslihan a zis: „Ce-ar fi să facă așa ceva, să cadă la rachiu?” După ora aceea a trecut la rachiu. Era deja ora șase dimineața, oamenii curățau localul… Am zis „hai să o facem” pe loc și am intrat, am filmat-o dintr-o singură luare.

– Ai o voce foarte frumoasă. Stilul acela de a cânta cu strigăte, cu patos… Cum a ieșit de la tine?

De fapt nu era ceva ce știam dinainte, sau dacă știam, nu-mi amintesc. (Râde) Se pare că era în mine, a ieșit așa, dintr-un loc anume.

– Eu te definesc ca pe un „visător de succes”. Adică te văd foarte reușit în a-ți realiza visurile și a le face realiste.

Cred că asta are legătură cu multă muncă și foarte mult efort. Niciun vis nu se dezvoltă de la sine. Uneori, oricât te-ai strădui, nu e de ajuns. Pentru că, așa cum spuneam mai devreme, profesia noastră este despre întâlnirea oamenilor potriviți. Desigur, tu îți setezi energia într-un anumit fel sau, chiar dacă nu ești complet liber în alegerea oamenilor cu care lucrezi, poți să te ții într-o oarecare măsură liber. Poate reușesc să transmit frumos visurile pe care le am în această privință. Pentru că vreau să depunem efort în același fel. Adică nu vreau să merg niciodată pe platou gândindu-mă: „azi am venit și gata…”

– Întotdeauna dai 100% din tine și aștepți același lucru de la toți. Când nu vezi asta, o spui direct, putem spune?

Exact despre asta vorbeam. Când exprim asta, nu mă jenez deloc. Pot să cer asta atât de la colegii de echipă, cât și de la oricine. Pentru că vin acolo 100% concentrat să rămân în acel moment. Las viața mea personală deoparte și mă concentrez să dau toată puterea mea mentală și fizică pentru ceea ce avem de făcut în acel moment. Dacă ceva nu merge acolo, poate schimba complet starea ta. Regizorul nu e în formă, echipa nu vrea să muncească, actorul a venit fără să știe textul… Pot fi multe lucruri. De aceea, când mă întâlnesc cu oamenii potriviți, reușesc să scot mai bine acel 100%.

„A FOST UN MOMENT INCREDIBIL”

– Bine, lăsând deoparte partea profesională, cât de important este pentru tine să povestești istorii, să te identifici cu anumite vieți?

Sincer, se schimbă foarte mult. Uneori nu-mi lipsește senzația că fac lucruri fără sens, dar apoi să vezi că poți crea o legătură cu niște oameni este un sentiment atât de bun… Am trăit asta cel mai mult când am fost în armată. Familiile care veneau acolo, să petrec ore întregi cu copiii lor și urma pe care o lăsam… mi s-a părut atât de interesant.

De exemplu, o fată cu dizabilități mi-a arătat posterele din camera ei. Familia îi spusese: „Dacă începi tratamentul, te vom face cumva să te întâlnești cu Mert Ramazan Demir”. Și fata începuse un tratament pe care nu și-l dorea, doar cu visul ăsta. Mi-a ajuns la urechi în timp ce eram în armată. Când ne-am întâlnit, mi-au explicat. A fost un moment incredibil pentru mine. Există și această latură în profesia mea: atunci când transmiți acea sinceritate, trăiești astfel de lucruri. Plus sentimentul pe care îl am când fac lucruri cu sens. Serialele pe care le facem nu au întotdeauna o preocupare mare pentru mesaje, dar când o au, îmi place foarte mult.

– Dacă nu s-ar fi inventat camera și dacă nu s-ar mai fi construit niciodată scene, cum ai fi găsit o cale să-ți povestești istoriile?

Întrebare bună! De fapt, exact așa făceam când eram copil. Credeam într-o poveste. Inventam o poveste în capul meu și încercam să-mi conving prietenii de ea. Nu exista nici cameră, nici scenă. De fapt, când reușeam să creez o legătură cu o poveste care nu exista în realitate, mă simțeam foarte bine. Poate pe atunci era un sentiment negativ, dar acum…

– Acum funcționează?

Funcționează, exact la fel. (Râde)

DESPRE GĂSIREA DE SINE…

– Vorbind cu tine, am observat că ai o latură spirituală destul de puternică. O ascunzi cumva?

De fapt nu o ascund. Și eu cresc, să zicem, mă schimb. Înainte nu eram așa. Îmi puneam mai des măști. Poate, fără să-mi dau seama, încercam să arăt ceva ce nu eram. Acum reușesc să-mi exprim emoțiile mai liber. Cred că asta are legătură cu găsirea de sine.

POATE ÎNTR-O ZI…

– Dacă observi că viața a intrat într-o rutină și a început să se repete, cum te comporți?

Din păcate, după un anumit punct, povestea asta nu mai depinde doar de decizia ta. Toți suntem într-un anumit mediu și încercăm să ne hrănim din el. Acum suntem aici și suntem responsabili de ceea ce putem face în acest cadru. Când munca pe care o fac își pierde sensul pentru mine, cred că îmi voi scrie propria poveste. Îmi place să scriu, ideea asta mă entuziasmează.