Regizorul noului Sandokan, Jan Maria Michelini, povestește pentru Oggi, în numărul din joi, 4 decembrie, când și-a dat seama că actorul turc era alegerea potrivită pentru acest serial: „S-a întâmplat în cabina de machiaj, în prima zi: ne întrebam dacă să-l îmbrăcăm cu un turban sau nu, cât kajal să-i punem pe ochi… Dar când l-am văzut în roba roșie în primele scene, a fost minunat. Acela a fost momentul în care mi-am spus: „El este cel potrivit”.
O PERFORMANȚĂ ACTORICEASCĂ EXCELENTĂ – Ceea ce conferă credibilitate actorului este echilibrul dintre forță și profunzime interioară: „Aveam nevoie de cineva cu fizicul unui erou de acțiune, dar și cu o mare umanitate. Can a filmat fără dubluri și munca sa pe plan emoțional iese poate mai mult în evidență decât în alte roluri din cariera sa”, continuă Michelini. Filmând singur toate scenele de acțiune, au existat câteva mici probleme, după cum povestește Yaman: în timpul unei scene în apă, după o explozie, protagonistul a spus că se simțea înțepenit de hainele ude, dar regizorul pune incidentul în subsidiar: „Nu a existat niciun pericol real”. Purta haine, bijuterii și brățări de fier, care cântăreau aproximativ șase kilograme, și a avut un moment de dificultate. Eram sub apă cu camera și l-am tras imediat în sus.”
Noul serial despre Tigrul din Mompracem a stârnit inevitabil comparații cu clasicul cult, dar comparația nu se susține. Epocile și limbajele sunt prea diferite pentru a fi puse pe același nivel. Când se vorbește despre un remake, prima reacție este întotdeauna aceeași: scepticismul. Același scepticism a reapărut imediat ce s-a vorbit despre un nou Sandokan. Și este de înțeles: readucerea la viață a unei opere din trecut, mai ales dacă a devenit un clasic cult, este o operațiune delicată, complexă și nu întotdeauna eficientă. Serialul regizat de Sergio Sollima, difuzat în 1976 pe Rai, l-a transformat pe Sandokan într-un mit, imprimându-se în imaginația colectivă ca unul dintre cele mai originale și subversive produse ale televiziunii italiene. Nu era povestea obișnuită de aventuri pe care o văzusem deja – cel puțin la televiziunea italiană din acea perioadă – ci ceva care răsturna limbajul și așteptările publicului.
Kabir Bedi și Can Yaman în rolul lui Sandokan
Când se vorbește despre un remake, prima reacție este întotdeauna aceeași: scepticism. Același scepticism a reapărut imediat ce s-a vorbit despre un nou Sandokan. Și este de înțeles: readucerea la viață a unei opere din trecut, mai ales dacă a devenit un clasic cult, este o operațiune delicată, complexă și nu întotdeauna eficientă. Serialul regizat de Sergio Sollima, difuzat în 1976 pe Rai, l-a transformat pe Sandokan într-un mit, imprimându-se în imaginația colectivă ca unul dintre cele mai originale și subversive produse ale televiziunii italiene. Nu era povestea de aventuri obișnuită pe care o văzusem deja – cel puțin la televiziunea italiană din acea perioadă – ci ceva care a răsturnat limbajul și așteptările publicului.
PRIVIND ÎN TRECUT – Când Lux Vide a anunțat remake-ul, au existat două reacții: cei care susțineau că Sandokan nu poate fi reprodus și cei care au salutat ideea unei noi povești.
Odată cu lansarea primului episod pe 1 decembrie, vocile celor care au crescut cu versiunea lui Sollima sunt acum mai mult sau mai puțin similare: acest Sandokan nu este cel din trecut. Can Yaman nu este Kabir Bedi. Și mulți se simt dezamăgiți. Dar, în realitate, este corect că sunt diferiți. Și este greșit să-i comparăm. Kabir Bedi era recunoscut ca fiind singurul și unicul Sandokan, dar contextul vremii era total diferit. În 1976, serialul era considerat una dintre primele mari producții dramatice italiene, iar realizarea lui a necesitat un efort extraordinar, mai ales având în vedere mijloacele limitate disponibile la acea vreme. A fost nevoie de ani de muncă pentru a-l finaliza, dar rezultatul a fost unul de succes. Sollima a insistat să filmeze în locații cât mai autentice, inclusiv în India, Malaezia și Thailanda, și a dorit ca întreaga producție să fie cât mai credibilă posibil. Acesta a fost un obiectiv foarte ambițios, care a conferit serialului un impact vizual surprinzător. A devenit spectaculos tocmai pentru că era neobișnuit: în anii 1970, telespectatorii nu erau obișnuiți cu aventuri de o asemenea amploare, nici cu peisaje și estetică atât de exotice.
O NOUĂ VIZIUNE – Sandokanul de astăzi, pe de altă parte, se mișcă în ape foarte diferite. Tehnologia s-a schimbat, la fel și limbajul audiovizual, iar posibilitățile de producție sunt infinit mai mari. Deși multe scene au fost filmate pe locație – cu siguranță nu cele ale lui Sollima – serialul folosește și tehnici contemporane, cum ar fi producția virtuală, care recreează medii prin intermediul unor ecrane LED enorme – în acest caz, un panou imersiv de aproximativ 300 de metri pătrați – pe care se derulează peisaje digitale, cum ar fi mări, insule și jungle, permițând efecte vizuale gata pregătite în timpul filmărilor, cu un rezultat mai consistent. Pentru spectatorii de astăzi, toate acestea au un impact mai puțin „revoluționar”, dar nu pentru că ar fi mai puțin valoroase: pur și simplu, publicul este obișnuit cu aceste instrumente vizuale și nu le mai percepe ca pe o noutate absolută. Efectul nu este la fel de disruptiv ca în 1976, dar este mai detaliat, mai rafinat, mai în concordanță cu evoluția cinematografică contemporană. Nu încearcă să reproducă trecutul: caută o modalitate modernă de a spune povestea lui Sandokan.
ÎNTRE CAN YAMAN ȘI KABIR BEDI – Dincolo de aspectele pur stilistice și vizuale, există un discurs interpretativ care nu poate fi ignorat. Nu există nicio îndoială că Kabir Bedi – un pionier în a-i da lui Sandokan primul său chip cu adevărat iconic, cel care a rămas în istorie – a marcat un punct fără întoarcere în memoria noastră televizuală. Sandokan al său nu a fost doar o interpretare: el a devenit un adevărat model de anti-erou pasionat, un pirat feroce, dar ghidat de propriul cod moral, profund loial oamenilor săi și ideii sale de justiție. De aceea nu poate fi înlocuit niciodată: pentru că Sandokan al său nu a fost doar un personaj, ci un simbol. Și noul Sandokan, pe bună dreptate, nu încearcă să facă acest lucru. Can Yaman a repetat acest lucru de mai multe ori: nu vrea să-l imite, nu vrea să-i reproducă postura, nu vrea să trăiască în umbra lui Kabir Bedi, pentru că știe foarte bine că nu există nicio provocare, nu există niciun motiv posibil de comparație. Yaman se mișcă într-o altă epocă, cu un alt limbaj, cu alte cerințe narative. Din acest motiv, el ar trebui judecat în contextul său contemporan, nu ca un înlocuitor, ci ca un interpret care încearcă în mod legitim să-i dea lui Sandokan o voce diferită.
LA CE SĂ NE AȘTEPTĂM DE FAPT? – Kabir Bedi a contribuit la succesul lui Sandokan. El a luat o figură literară deja puternică și, împreună cu Sollima, l-a transformat într-un fenomen cultural, unul dintre cele mai mari evenimente televizate italiene. Yaman, pe de altă parte, trebuie să preia mantia într-o lume în care povestea aceea nu mai este o surpriză: a fost deja spusă, discutată, analizată și a trăit în memoria colectivă timp de aproape cincizeci de ani. Prin urmare, este inevitabil ca el să-și croiască propriul spațiu, să-și găsească propria amprentă și să o facă într-un moment istoric care nu permite același impact. Sandokan al lui Bedi vorbea, de asemenea, despre libertate, colonizare și rezistență cu o intensitate care era aproape revoluționară pentru televiziunea anilor 1970. El a fost condus într-o direcție clară de dragostea sa pentru Marianna și a adus cu el o imagistică puternică, exotică și profund romantică. Sandokan al lui Yaman abordează multe dintre aceleași teme, dar inevitabil într-o cheie modernă și cu un registru mai incisiv și mai rapid. El nu începe ca un anti-erou în toată regula, ci ca un tânăr care nu-și cunoaște propria identitate. Seria povestește inițierea, evoluția și descoperirea titlului său princiar, a poporului său și a „spiritului tigrului”. Se oprește asupra opresiunii – care în 2025 poate fi legată de dinamica politică și socială actuală – dar o plasează într-un discurs mai larg: sentimentul de apartenență, familie, destin, recunoaștere de sine și, așa cum am menționat, identitate personală. Este un personaj cu multiple fațete, care nu vrea neapărat să aducă ceva nou pe scenă (pentru că astăzi, noutatea absolută este aproape imposibilă), ci încearcă să adapteze aceste teme universale la limbajul nostru, ritmul nostru, imagistica noastră saturată de conținut. Este mai puțin original, desigur, dar nu pentru că ar fi mai puțin valoros. Pur și simplu pentru că publicul din 2025 trăiește într-un context narativ complet diferit. Din acest motiv, noul Sandokan ar trebui urmărit nu pentru „temele sale noi”, ci pentru modul în care decide să le exploreze în conformitate cu sensibilitățile actuale.
Sursa: OGGI
VIAȚĂ CU AROMĂ DE CAFEA 
Comentarii despre articol