„Lângă mine, o pensulă veche și neliniștită.

Nu s-ar putea colora o nouă pagină.

Se înțelege din desen naivitatea mea.

În fine, nu-mi trece acum un minus pe carnet!

Voi fi mai bine în timp, cu voia lui Dumnezeu.

Se știe, e grea obișnuința cu desfrâul trăirilor tale,

cu regretele tale.

E grea obișnuița…

La doar un strop rămas din vechile culori,

mă tot lovește în față.

Stai, nu mă atinge,

vis păcătos!

N-ai ieși în liniște

din inima mea!

Atât de palidă și rece acum, această scândură.

Dacă e să te îmbrățișez mâine dimineață.

Atunci las-o să se usuce peste noapte…”