Îmi doresc foarte mult un copil. Încă de la 20 de ani, filmez videouri pentru copiii mei din viitor. E o dorință profundă, dar și o responsabilitate. Cred că e foarte distractiv… Dar nu e doar despre copil, ci și despre un tată care vine la pachet…
Știi ce? Tatăl meu e chiar mai radical decât mine în privința asta. Îmi spunea mereu: „Fata mea, nu trebuie să te căsătorești. Dacă vrei un copil, poți apela la o bancă de spermă. Fă cum vrei, noi suntem de acord cu orice.” Dar cred că voi mai căuta câțiva ani acel „tată”. O parte din mine încă spune „nu vreau să fiu singură”.
Farah Zeynep Abdullah este coperta Cosmopolitan Turcia, prilej cu care a acordat un interviu.
Nu își ascunde sentimentele, nu își maschează trăirile. Farah Zeynep Abdullah, în acest interviu, nu se confruntă doar cu industria, ci și cu identitățile, regulile și experiențele sale.
În timpul ședinței foto ți-am pus o coroană pe cap. Pentru că, în ochii mei, ești o femeie care își trage puterea din ea însăși. Nu spui „mai bine nu vorbesc despre asta”, îți asumi consecințele, fără compromis… Ești mândră de tine?
Încerc să fiu ceea ce sunt, nu mi-e rușine de asta și nu regret. A fi natural, a fi tu însuți, cred că e cea mai mare ușurare. Cred că puterea vine doar din noi înșine. A încerca să fii altcineva te blochează pe dinăuntru, oricum nu ține, natura ta iese la iveală. A fi așa cum ești, chiar dacă uneori alții îți pun pe umeri poveri care nu sunt ale tale, consider că efortul meu de a-mi păstra autenticitatea, oriunde aș merge, îmi permite să-mi port identitatea cu mândrie. Pe termen lung, cred că e calea cea mai eliberatoare. Coroana a fost o metaforă drăguță. Dacă astăzi ai făcut o cafea bună și ești mândră de asta, asta e coroana ta. Se pune prea multă sfințenie pe orice. „Artist”, „femeie”, „mamă”… Nu știu cine stabilește aceste reguli. Dar trăim într-o epocă în care ne putem crea propriile reguli. Atâta timp cât nu fac rău altora, pot trăi cum vreau. De asta coroana a avut sens. Toți purtăm deja o coroană.
Dar această atitudine are și un preț. Critici, procese… Cât de greu e?
Nu fac din asta centrul vieții mele. Sunt conștientă că meseria mea vine și cu astfel de lucruri. Cei care mă insultă sau amenință cred că sunt doar o imagine JPEG. Scrie cineva ceva, citesc în trei secunde și trec mai departe; ce scriu ei nu devine parte din viața mea, fie că e de bine, fie că e de rău. Uneori, dacă sunt într-o dispoziție veselă, le răspund. Am făcut chiar apeluri video pe Instagram către cei care m-au insultat, dar nimeni nu răspunde.
E ușor să scrii, dar sunt curioasă ce ar simți dacă mi-ar vedea fața. Dacă ei pot scrie, am și eu dreptul să răspund dacă vreau, și uneori să folosesc acest drept e foarte distractiv. Nu e ceva ce merită să fie luat în serios. Viața e un joc.
Ai fost mereu atât de cool sau la început te afectau aceste lucruri?
Nu cred că există să nu fii afectat, există afectare pozitivă și afectare negativă. Păstrez aceeași distanță față de critica pozitivă și cea negativă. Dacă mă las ridicată de cea pozitivă, e ușor să cad din cauza celei negative, așa că păstrez mereu o distanță. Tatăl meu spunea mereu: „E un joc.” Viața e un joc. Azi ești într-un loc întunecat, mâine lumina e pe tine. Azi te fac de râs, mâine te ridică în slăvi. Faima e un garnitură… Ceva ce vine la pachet cu meseria. Dar gustul acestei garnituri depinde de tine. Poate fi foarte dulce sau foarte amară.
Cum e gustul pentru tine?
Nu exist în funcție de ce spun alții. Exist pentru că sunt eu. Dacă mâine voi toți dispăreți, dacă internetul se prăbușește, cât de mult aș mai fi discutată? Dacă pot aduce un beneficiu societății… ce noroc pe mine. Dacă e cineva care cere ajutor sau vrea să fie auzit, e important să-l susții cât poți. Dar fără să te epuizezi. Pentru că și asta e o linie subțire. Nu poți alerga după toate. Dacă te termini pe tine, nu mai poți ajuta pe nimeni. Așa că trebuie să-ți hrănești și propria bucurie. Încerc să nu uit asta. Nu mă interesează să fiu o figură publică, îmi fac meseria și încerc să ajut cât pot în jurul meu.
Vârsta nu are legătură cu sufletul, nu m-am schimbat deloc.
Anul trecut a fost unul greu pentru tine?
A fost un an de tranziție dificil. Aveam multe idei în cap; ce să fac, ce să nu fac… Am încercat să le descopăr. Am încercat să-mi dau seama ce vreau. Era ca o stare constantă de adolescență. Dacă te uiți la Farah de 35 de ani din afară… sau din interior… Cum te-ai descrie? Nu m-am schimbat deloc. La 10 ani dansam în casă pe muzică, și acum fac la fel. Doar că am învățat să mă adaptez social un pic mai bine. Pe măsură ce îmbătrânești, înveți să alegi cum să te adaptezi. La 16 ani e una, la 20 alta… Dar esența mea e aceeași. 25, 35, 45, 55… Pentru mine nu contează prea mult. Uneori întâlnesc pe cineva de 15 ani și-mi vine să-i spun „frate”. Vârsta nu are legătură cu sufletul.
Despre presiunea vârstei asupra femeilor…
E un mecanism de presiune care prinde foarte bine… Recent, un producător mi-a spus: „Farah, nu îmbătrânești deloc… Ești la fel ca acum 10 ani.” A crezut că e un compliment. Dar nu e. I-am spus: „Nu, sunt mai bună. Ca bărbații, devin mai bună odată cu vârsta.” Femeilor li se prezintă ca un compliment să pară tinere, dar să pari mai în vârstă e ca o jignire. E absurd. Nu voi accepta niciodată astfel de fraze goale ca fiind complimente. Orice opinie despre aspectul fizic mă plictisește. Uneori arăt bine, alteori nu, ca noi toți. „Ai pus kilograme, ai slăbit…” Și? Da, kilogramele se schimbă, vârsta se schimbă, sunt conversații goale pe care le urăsc.
Am scris primul meu scenariu, „Bună dimineața, iubirea mea”, e pe drum…
Ești mulțumită de Farah de acum?
Sunt mulțumită. Mi-aș dori să am puțin mai mult timp liber. Mi-am terminat scenariul. Oamenii cred că actorii, când nu joacă într-un serial, stau degeaba. Dar eu scriu, mă uit la filme, mă ocup de muzică, sunt mereu implicată în ceva. Trebuie să-mi fac timp special pentru odihnă. Uneori e o problemă, nu-mi dau seama că sunt obosită până nu ajung să fiu bolnavă. Dar am învățat ceva: trebuie să stai departe de lucrurile care îți fură bucuria. E o lecție greu de învățat, dar încerc să acționez în consecință.
Ai zis de scenariu!
Am scris un film. Se numește „Bună dimineața, iubirea mea”. E inspirat dintr-o știre reală. În Turcia, o femeie victimă a violenței, protejată prin Convenția de la Istanbul, a primit o nouă identitate și i s-a schimbat fața. A fost prima dată când s-a întâmplat așa ceva… Când am citit știrea, am fost șocată. De când eram în liceu, aveam ideea de a construi o poveste pornind de la un articol de ziar, și atunci mi s-a aprins beculețul. Bineînțeles, nu am avut acces la dosarul cazului, e confidențial. Dar nu e despre a povesti exact acea poveste; e despre a pune o întrebare: când îți schimbi fața, dispar și urmele violenței?
Care e psihologia scenariului?
Violența nu e doar un moment. Mai ales pentru cineva căeia i s-a luat fața, oferită ca ultimă soluție, violența înseamnă să-i iei întreaga viață. Acest eveniment oribil, trăit de cineva pe care sistemul de justiție nu a putut să o protejeze, m-a făcut să-mi pun multe întrebări, și am încercat să reflectez asta.
E primul tău scenariu?
Da, e prima dată când scriu. Esen Ali Bilen a fost consultantul meu de scenariu, un adevărat mentor. Datorită lui, am reușit să pun pe hârtie exact ce simțeam. De obicei, îmi e greu să exprim anumite lucruri vorbind, dar scriind au curs natural. Și cred că e prima dată când am simțit că am scos ce era în mine. Încă mi se pare ciudat că e apreciat. E un nou început pentru mine.
Tu vei juca rolul femeii, nu-i așa?
Voi juca atât trecutul ei, cât și varianta de după schimbarea feței. Nu știm unde e, ce face… Cum am spus, e o poveste fictivă, inspirată dintr-o știre.
Ce îți dorești în viață?
Vreau să fiu cu adevărat de folos. Asta e ce simt cel mai clar. Dacă am o putere, vreau s-o folosesc în povești bune, uneori ca actriță, alteori ca povestitoare. Să-ți faci meseria cât mai bine e foarte important. De exemplu, ador animațiile… Divertismentul e o nevoie. Să duci oamenii pentru două ore într-o altă lume, să le oferi un fel de meditație. Creierul fiecăruia merită o pauză. Deci scopul nu e doar să spui o poveste cu impact social. A fi de folos are o mie de feluri. Inclusiv divertismentul, dacă faci ceva, fă-o bine. Cu intenții curate, din suflet… Și, din perspectiva mea, cea mai sănătoasă abordare e ca banii să nu fie singura motivație. Să câștigi bani e important, dar dacă e singurul tău scop, parcă îți furi din propriul suflet.
A fi un personaj ca tine face lucrurile mai grele în această industrie?
Uneori da. Când nu mă pot încadra, mă numesc „nebună”. Dacă aș fi bărbat, mi-ar spune „rebel”, „spirit liber”, „curajos”. Dar ca femeie, ești „nebună”. Sunt așa cum sunt, cu hainele, atitudinea, emoțiile mele. Și asta e codificată ca „nepotrivire”. Dar ce am făcut? Am venit la premiera filmului meu purtând ce am vrut în ziua aia. Ce mai contează? Îți place sau nu, e o chestiune de gust. Dar reacțiile de genul „nu poți purta asta”, „cum îndrăznești”… Cine are dreptul să spună asta?
Care e sentimentul tău general despre industrie?
În prezent, actoria pare mai mult o etichetă decât o meserie. Serialele sunt foarte populare, ceea ce e minunat. Dar uneori industria îmi dă o senzație ca în perioada erotică a Yeşilçam-ului de acum 50 de ani. Acum parcă e o tendință spre un fel de „porno soft” generalizat. Totul pare să fie făcut cât să fie vandabil în Orientul Mijlociu, cât mai steril. Barbie și Ken…
E un gen, desigur, și cine vrea să aibă acces la asta, foarte bine, dar industria nu ar trebui să se bazeze doar pe trenduri. Cred cu tărie că e nevoie de mai multă diversitate.
De mult timp, să fii actor pare calea ușoară spre faimă.
Mai degrabă faima e percepută ca o meserie. În anii ’90, modelele și cântăreții erau cele mai populare meserii, acum e actoria. E doar o chestiune a vremurilor și a alegerilor oamenilor. Ce mă îngrijorează e că această dorință de faimă, mai ales la cei fără experiență profesională, îi face vulnerabili la abuzuri. Auzim de cazuri foarte tulburătoare. În plus, indiferent de gen, toți sunt împinși spre același standard estetic, aceleași tipare. Regizorii le spun actorilor „fă-ți asta, schimbă-ți aia”. Sunt tot felul de impuneri absurde. Toată lumea le spune regizorilor „maestre”. De ce? Fiecare are un nume. Sistemul e ca o fantomă: din frica de a-și pierde cariera, mulți nu pot spune că împăratul e gol. Toată lumea vede, dar puțini spun. Poate de asta sunt eu „ciudată”. Îmi pasă să spun ce gândesc cu adevărat. Da, am multe probleme cu această industrie. Dar sunt încă aici pentru că știu că mai sunt oameni ca mine. Nu putem schimba totul singuri. Dar împreună, putem pune o treaptă în plus pentru dezvoltarea industriei.
Vreau un copil. Încă mai caut un tată.
Ce părere ai despre relații, copii și bărbați?
Îmi doresc foarte mult un copil. Încă de la 20 de ani, filmez videouri pentru copiii mei din viitor. E o dorință profundă, dar și o responsabilitate. Cred că e foarte distractiv…
Dar nu e doar despre copil, ci și despre un tată care vine la pachet…
Știi ce? Tatăl meu e chiar mai radical decât mine în privința asta. Îmi spunea mereu: „Fata mea, nu trebuie să te căsătorești. Dacă vrei un copil, poți apela la o bancă de spermă. Fă cum vrei, noi suntem de acord cu orice.” Dar cred că voi mai căuta câțiva ani acel „tată”. O parte din mine încă spune „nu vreau să fiu singură”.
Am deschis un loc al meu în această viață.
Cum își va aminti Farah de 90 de ani de Farah de acum?
Cred că voi spune că eram o fată sensibilă, care a încercat, n-a renunțat și și-a păstrat bucuria, o fată drăguță. Sigur voi vedea că uneori am exagerat, m-am obosit prea tare. Dar am încercat să fac lucrurile în felul meu… Uneori am reușit, alteori m-am împiedicat, dar niciodată n-am mers pe drumul altcuiva. Azi, uitându-mă înapoi, da, unele lucruri ar fi putut fi trăite diferit. Dar cu tot ce am trăit sau nu, sunt cine sunt astăzi. Am deschis un loc al meu în această viață. Așa că la 90 de ani, uitându-mă înapoi, cu un zâmbet ușor, voi spune: „A fost frumos fiecare moment.”
În mintea lui Farah
Care e motto-ul tău de viață?
Chiar și motto-urile mi se par clișee… Să trăiești fără clișee!
Care e starea ta de spirit acum?
Energetică, extrovertită!
Care e cea mai mare exagerare a ta?
Când iubesc ceva, exagerez. Dacă sunt în perioada „simit”, pot mânca dimineața și seara. Dacă iubesc ceva, ascult sau mă uit excesiv. Apoi trece de la sine.
Ce trăsătură a ta te deranjează cel mai mult?
Uit foarte mult, indiferent dacă e important sau nu, creierul meu șterge lucruri. E util uneori, dar alteori enervant.
Când minți?
Nu prea simt nevoia. Am crescut într-o familie unde totul se discuta deschis. Dar uneori spun doar parțial, cât e necesar.
Cel mai mare regret al tău?
Mi-aș fi dorit să învăț mai devreme să dau valoare oamenilor cât trebuie și să fiu fără compromisuri.
Ce apreciezi cel mai mult la bărbați?
Sinceritatea, autenticitatea și râsul. Îmi plac oamenii, femei sau bărbați, care râd liber.
Unde ți-ar plăcea să trăiești cel mai mult?
Peste tot, câte puțin. O lună aici, o lună acolo. La facultate am făcut dublă specializare ca să pot schimba când mă plictisesc.
Ce frază spui cel mai des?
„Ce absurd!” Spun asta pentru orice, pozitiv sau negativ.
Cum ai vrea să mori?
Brusc, fără durere… Nu contează vârsta. Azi sau la 120 de ani, moartea e același lucru.
VIAȚĂ CU AROMĂ DE CAFEA 
Comentarii despre articol