Citind despre cum vorbea Cansu Dere cu privire la Istanbul, mi-am amintit un cântec frumos al inegalabilei Sezen Aksu.

L-am ascultat la o cafea și un desert de ciocolată ce a luat forma ceștii de cafea.

Și, încercând să vă transmit emoția cuvintelor, am tradus versurile cântecului.

„Întinsă pe o piatră,

din mijlocul Kanlıca,

îmi trimit lacrimile înotând către Hisar.

Nu mai e nimic de făcut.

A vrut să plece, a plecat.

Înțeleg, dar e foarte dureros

pentru că doar el a decis.

Am nevoie de un vânt din sud,

de o vâslă, de o barcăö

niște sticle de rubine în ascunzătoare.

Roșu, pe pământ și în cer.

Arunc cuvinte celor ce vin și pleacă.

O fi rușine. Să fie.

Va veni asupra mea

Luceafărul de dimineață.

Ah, de când  İstanbulul este İstanbul,

Nu a văzut o așa tristețe.

Mor de dragostea lui,

Nu mai am nici pic de mândrie în mine.

Câtă suferință!

Cât de înfrânt este omul de sine însuși.

Nu s-a găsit leacul trădării.

Inima e o imensă gaură neagră.

Nu mai e nimic de făcut.

E inimă. A iubit.

Ceea ce știu, mai presus:

un nou ten, o nouă emoție.„