VIAȚĂ CU AROMĂ DE CAFEA

Actorul Onur Tuna i-a acordat un interviu lui Hakan Gence pentru ediția de duminică a cotidianului Hürriyet.

– Ești atât de decent pe cât pari?

Probabil că nu, nu știu cum arăt.

– Fără tabloide, fără scandaluri, fără controverse. Arăți precum cineva care își face doar meseria. Spune-ne câteva dintre defectele tale, să răsuflăm ușurați.

Oamenii spun: „Nu apari niciodată, îți faci doar meseria”. Acest lucru este adevărat. De exemplu, nu m-am distrat într-un club de noapte din Kuruçeșme de 14 ani. Poate de aceea oamenii mă văd ca fiind decent. Dar am griji cu privire la viață, la țara mea, la locul unde au ajuns tinerii din țara mea. Mă deranjează modul în care au transformat natura în această stare și gândurile tinerilor care se îndepărtează de muncă în loc să se dezvolte. Aceste aspecte rele ale lumii au efecte asupra mea. Când văd o nedreptate, pot deveni extrem de furios, uneori explodez la un prieten cu această furie. Poate că în acel moment prietenul meu mă poate defini ca fiind un om foarte încordat. Dar acest lucru nu durează mult timp.

– Care este cea mai ciudată obsesie a ta?

Faptul că mă duc devreme peste tot.

– Ai o atitudine deopotrivă matură și copilăroasă. Care sunt cele mai mature și cele mai copilărești comportamente ale tale?

Când sunt un Onur adult, pot fi tăcut și cu o voință foarte bună, dar când sunt un Onur copil, pot fi extrem de slab ca voință.

– Nu călătorești, unde au loc escapadele tale?

Nu am escapade, sunt deja într-o relație de doi ani și jumătate.

– Ce se întâmpla înainte?

Nu-mi amintesc, am uitat să flirtez. Când ai o relație regulată și angajată, astfel de motivații dispar treptat.

– Ești cu actrița Yasemin Yazıcı. Care este secretul unei relații atât de bune încât să uiți cum să flirtezi?

Oamenii nu sunt absoluți. Vor exista neapărat schimbări, transformări și asemănări de-a lungul timpului. Dar nu pot explica relația mea cu situații de genul „Suntem două jumătăți ale aceluiași măr”. Yasemin citește o mulțime de cărți și vorbește cinci limbi străine ca un vorbitor nativ. A studiat antropologie socială la Londra, iar acum își face masteratul în psihologie la Universitatea din Liverpool.

În timp ce ea își face temele cu laptopul în brațe, eu pot cânta la chitară. Nimeni nu spune: „De ce exersezi la chitară”. Nici eu nu întreb „De ce îți faci temele?” Nu mai sunt pereți acasă pentru a agăța un tablou, pictăm împreună.

– Îmi pare rău, dar sună atât de plictisitor din exterior. Picturi, lecții, chitare, lecturi…

Care este ideea ta de distracție? Dacă este „lasă-mă să-mi invit prietena să dansez pe muzică live în Bebek și să mă învârt cu ea”, nu este o relație. Eu și prietena mea dansăm și ascultăm muzică, dar nu în locuri unde e toată lumea. De exemplu, mergem la festivaluri în străinătate. În Turcia, ieșim să mâncăm, alergăm, ne plimbăm… Ne îndeplinim deja nevoile sociale unul altuia. Nu înțeleg oamenii care caută mereu energie înaltă… Binele este cumva autonom.

– Ce te-a cucerit la Yasemin?

Este o fată pură. Mintea ei, inteligența și frumusețea ei pură.

– Dacă dragostea ar vorbi ce ar spune despre tine?

Maniac.

– Întotdeauna ai fost atât de chipeș?

Când eram copil, prietenele mamei mele spuneau: „Ce băiat frumos ai născut!”. În timpul anilor de facultate, auzeam lucruri de genul „L-ai văzut pe băiat?” în timp ce mergeam pe stradă.

– Sunt mulți oameni care îți complimentează ochii și postura pe rețelele de socializare. Nu te fac mai îngâmfat?

Jur că nu. În viața mea normală, sunt o persoană care se plimbă în trening și nu se obosește cu părul. De fapt, pentru că pictez acasă cu vopsea acrilică, am mereu vopsea pe treninguri și tricouri. Dacă nu aș fi fost actor, dacă m-ar fi văzut afară, ar fi crezut că sunt un zugrav.

– Ca actor principal timp de 14 ani, la ce ai fost expus cel mai mult în profesia ta?

Lucrăm 5 zile pe săptămână, uneori fără să respirăm. Prin urmare, am nevoie de somn, sunt momente în care mă întreb ce fac.

– O mulțime de nume noi au venit de jos. Ce ai observat pe platourile de filmare?

Există o disciplină de platou. Toți suntem artiști acolo. Actorii și-au uitat îndatoririle, împărțirea sarcinilor nu mai este ca înainte. Înainte, nu ne puteam apropia de monitor, ceream permisiunea regizorului pentru a ne uita la un episod, aveam o regulă. Acum, sunt dintre cei care își iau telefoanele în mână și spun: „Uite, profesore, filmez, zâmbește”, și cei care umblă cu smartphone-ul în buzunar în timp ce camerele sunt pornite și fac treabă de epocă. Aceștia perturbă disciplina. Dacă disciplina este perturbată, vor fi perturbate și relațiile sociale.

– După atâția ani, ce te-a surprins cel mai mult în actorie?

Întotdeauna există ceva mai bun. Nu există nimic despre care să pot spune „aceasta este capodopera mea”, aceasta este o emoție plăcută.

– Este greu să trăiești viața așa?

Actoria înseamnă să înnebunești într-un spațiu sigur și corect. Oamenii sunt un pic nebuni în interiorul lor, eu simt că actorii înnebunesc într-un spațiu sigur.