KEREMCEM a scos ieri din cufărul cu amintiri (căruia, în zilele noastre, i se mai spune hard disk), o melodie veche, în vârstă de 11 ani, în haine noi și o întrebare deloc retorică : „Poate că destinul…?„.

Belki Kader/Poate că destinul

Ți-am spus ieși, să te plimbi, să vezi dacă eu sunt sufletul tău pereche.

Sau sunt piedică între tine și el?

Oricum, lumea e mică, ne vom reîntâlni.

Vom vedea dacă suntem făcuți unul pentru altul.

Gez dolaş dedim bak bakalım ruh eşin ben miyim?

Yoksa ben onunla aranda engel miyim?

Neyse ki dünya küçük yine karşılaşırız

Birbirimiz için mi yaratılmışız bir bakarız

Cine știe cine te-a ținut de mână când te plimbai…

Nu mă înțelege greșit. nu întreb din curiozitate,

totuși, gândindu-mă, simt un rău înăuntrul meu.

Mi-a rămas un pic din frumusețea ochilor tăi?

Gezerken kim bilir kimler tuttu ellerinden

Yanlış anlama sormuyorum merak ettiğimden

Yine de düşününce içim oluyor fena

Kaldı mı güzel gözlerinden bir parça bana

Poate că destinul și-a țesut iar vestitele plase.

Dacă nu exiști, nu vreau să mi se șteargă ce mi-e scris pe frunte.

Poate destinul ne va intersecta iar drumurile.

Altfel, voi plânge și nimeni nu-mi va putea șterge lacrimile.

Belki kader örmüştür yine  meşhur ağlarını

Yoksan eğer istemem silsinler alın yazımı

Belki kader buluşturur yine senle yollarımı

Yoksa ağlarım kimseler silemez gözyaşlarımı

Să zicem că, după atâtea câte s-au întâmplat, sunt în fața ta.

Poți pune deja capul pe umărul meu.

Dacă spui că e o întâmplare, dragostea iubește foarte mult întâmplările…

Trebuie să însemne ceva de data asta. Poate că destinul…

Diyelim ki karşındayım onca şeyden sonra

Başını koyabilirsin artık omzuma

Tesadüf desen ki aşk onları çok sever

Mutlaka bir anlamı vardır bu sefer belki kader .„