VIAȚĂ CU AROMĂ DE CAFEA

Revelionul pe care nu-l poate uita


Engin Akyürek a mai avut o întâlnire cu cititorii săi.

Cu acest prilej, a fost întrebat despre filmul în care a jucat cu Bergüzar Korel.

A spus că este un frumos film de dragoste. Îl face pe om să plângă, dar și să-i fie bine.

Și a mai spus că speră să aibă succes.

Întrebat despre unde va petrece noaptea de anul nou, dacă va pleca din țară, acesta a spus că va fi în Istanbul împreună cu prietenii.

Întrebat dacă există vreun revelion pe care nu-l poate uita, actorul a spus că în carte există o povestire despre acest subiect: „Kardan adam/Omul de zăpadă.„

Eroare
Acest video nu există

EAEngin3

Descoperă mai multe la VIAȚĂ CU AROMĂ DE CAFEA

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Un răspuns la „Revelionul pe care nu-l poate uita”

  1. Avatarul lui Maria
    Maria

    Poate sunteți curioase să aflați cum a fost acel revelion pe care Engin nu-l poate uita și pe care l-a descris în „Omul de zăpadă” – o poveste tristă și amuzantă în același timp.

    OMUL DE ZĂPADĂ

    „Un om care știe să râdă este un om bun” – Feodor Dostoievski

    Nu-mi pun întrebarea „Cine este om bun?” Care dintre ele este mai relevantă: o fărâmă de zâmbet a oamenilor buni sau repercusiunea hohotelor de râs ale oamenilor răi? Chiar dacă răspunsul la fiecare întrebare rămâne doar un răspuns, de obicei nu se pune la îndoială un râs frumos.

    Și-a pus cea mai frământată parte a inimii lui pe masă. Ochii lui, privindu-mă din cap până-n picioare, erau ca privirea pătrunzătoare a unei bătrâne. Deși era de opt ani, arăta ca un adolescent.
    „Ce?”
    Am întrebat cu o atitudine disprețuitoare, eu, care încă nu împlinisem 9 ani. Mi-a spus planul său de Anul Nou puțin câte puțin ca și cum ar fi avut pesmet în gură și ar fi încercat să-l rețină acolo ca să nu-l împrăștie peste tot.
    Vom scrie „Bine ai venit 1990” pe fereastră. Vom îngropa anii ’80 în întunericul istoriei cu ajutorul unui lipici și a unor bucăți de vată furate din sertarul mamei sale. Hakan planificase totul. Fereastra din sufrageria noastră va fi folosită în ajunul Anului Nou. Familiile noastre s-ar aduna în casa noastră. Am avea mandarine, kisir (salată cu bulgur), am juca bingo si apoi am merge la culcare. Nu am uita de efectul de ninsoare folosind bucățile mici de vată pregătite pentru asta. Chiar dacă zăpada de afara era suficientă, am preferat să fim decorativi. Adezivul japonez (1) va intra mai târziu în viața noastră, dar Japonia ne va reaminti întotdeauna de Baris Manco (2).
    Hakan era foarte entuziasmat. Vroia să facă atât de multe lucruri încât era ca și cum ar fi uitat că are opt ani și aștepta pe cineva să-i amintească asta. Zăpada de afară nu numai că s-a distrat de bumbacul pe care l-am lipit pe fereastră dar ne-a și spus câte ceva despre anii ’80. Poate că am fi dus dorul anilor ’80, modești și umili, dar am aveam așteptări atât de mari de la anii ’90, încât nu ne-am putut imagina că în 2000 vom privi anii ‘9o atât de critic.
    După ce am scăpat de lipiciul de pe mâini, Hakan mi-a spus al doilea plan:
    „Să facem un om de zăpadă.”
    Când ceasul a bătut miezul nopții, ne-am fi luat familia în curtea din spate și le-am fi arătat omul de zăpadă. Era un plan frumos și ar fi însemnat o alternativă interesantă la programul oferit de singurul canal de televiziune în anii ’80 (3).
    Importanța și semnificația acelor zile au colorat izolarea noastră și ne-au determinat să strângem cât mai multe amintiri. Deoarece Hakan furase bumbacul din sertarul mamei sale eu am adus un morcov de la frigider. Tot din motive estetice, m-am oprit lângă pivnița noastră și am înhățat un pumn de bucăți de cărbune alese cu atenție.
    În curte, am construit mai întâi un trup cu zăpada pe care am adunat-o într-un bulgăre mare. Hakan a îngenuncheat ca și cum ar fi fost obosit arătând încă o dată ce copil nesăbuit era. Am construit cu mâinile înghețate a doua piesă și acel loc complicat dintre gât și burtă. Se întuneca. Mîinile mele reci au devenit mai rapide umanizând fața omului de zăpadă cu o precizie chirurgicală: o piele albă și netedă de zăpadă, doi ochi din bucățele mici de cărbune și un zâmbet larg cu alte bucăți de cărbune … Fața zâmbitoare a omului de zăpadă era atât de frumoasă încât culoarea neagră a bucăților de cărbune mi-a încălzit sufletul. Făcându-i nasul din morcov și atașând o mătură la corpul lui mi-am terminat omul de zăpadă care avea un zâmbet strălucitor.
    Omul meu de zăpadă a fost singurul lucru care mi-a plăcut în viața mea de 8 ani. Picturile mele pastelate și gravurile mele în cartofi erau, prin comparație, niște monstruozități din epoca paleolitică. S-a dovedit astfel că înclinația de a crea ceva și satisfacția de a fi creat acel lucru pot fi realizate doar cu un morcov și cărbune Zonguldak (4).
    Sunetul singurului canal de televiziune care aducea liniște în casă și, din când în când, ne făcea să adormim, a început să creeze o mare entuziasm în timp ce numărătoarea inversă a început. Străzile erau strălucitoare, ca și cum aveau 8 ani și așteptau această zi. Evident, nu ne-au plăcut anii ’80.
    Când prezentatorul, folosind acele expresii care fac deliciul limbii turce, a pronunțat numărul câștigător al loteriei la televizor și când cel mai mic premiu a fost anunțat, tăcerea s-a instalat din nou în casa noastră. Mesele pregătite de mamele noastre, mirosurile de portocale și noi, care înaintam de la „Bingo” la „Ne pare rău” încercând să nu dormim, erau răzbunarea noastră pe anii 80.
    10, 9, 8, 7, 6 … Începerea unui nou an, îmbrățișările cu noi speranțe și credința fantastică pentru viitor mai bun au arătat că putem rămâne umani în orice împrejurare.
    Înainte de a ajunge la cele mai îmbietoare ore la somn, i-am dus pe oamenii noștri în curte. Copiii, bunicile, mătușa au venit în curtea din spate cu noi. Aveam asistență și la balcoane, unii fumau alții, cam amețiți de băutură, ieșiseră să ia o gură de aer. Curtea din spate se transformase într-un târg. Tatăl lui Hakan a spus cu o voce părintească:
    „Deci?”
    Și am spus:
    „Aici!”, arătând omul de zăpadă cu mâinile mele.
    O dată cu mine întregul cartier și-a întors capul spre omul meu de zăpadă. După un scurt moment de tăcere, când m-am apropiat de omul de zăpadă, am văzut că nasul lui de morcov se transformase într-un organ sexual și fața lui zâmbitoare devenise o metaforă perversă a unui copil obraznic. Omul meu de zăpadă a fost ridiculizat de toată lumea, inclusiv de unchiul Selim care, cu privirea încețoșată de băutură, se uita la noi din balcon din cauza copiilor din cartierul inferior care se distrau pe seama lui. Râsul în surdină al mulțimii și sunetele scoase de doamnele în vârstă arătau că putem încă să fim stânjeniți de un morcov. Lacrimile au început să-mi inunde ochii și m-am stăpânit greu să nu plâng. Nu mi-au plăcut deloc anii ’90. Am vrut imediat să mă culc și să uit noaptea asta. Ceea ce s-a întâmplat cu omul de zăpadă m-a supărat mai mult decât oamenii care au râs de mine.
    El zâmbea atât de frumos; am vrut ca toată lumea să poată zâmbi așa. Era ca și cum mi s-ar fi suflat ceva în ureche, în sufletul meu de 8 ani. Am adunat de unul singur toate zâmbetele din anii din urmă. Aș fi adunat zeci de zâmbete de pe fețe și priviri pe care le-am iubit ca pe aerul pe care l-am inspirat atâta timp cât am trăit. Aș găsi acele zâmbete uneori îngropate în gropițele din obrajii unei iubite sau în mâna întinsă către mine a unui prieten, sau cel mai important, înăuntrul tău atunci când te uiți la tine însuți într-o oglindă.
    De îndată ce m-aș trezi, aș face fețe mai bune omului meu de zăpadă.
    M-am trezit dimineața la vocea mamei mele. Era aproape după-amiază. Voiam să fug în curtea din spate, dar am înlemnit când am văzut picăturile de ploaie pe fereastră. A plouat și a topit zăpada. Mărgelele (lacrimile) pe care încercasem să le țin în ochii mei în ultima noapte fuseseră de rău augur și începuseră să cadă ca picături de ploaie. Am fugit în curtea din spate și am văzut bucățile de cărbune zâmbitoare, morcovul și mătura care stătea ca un omagiu tăcut pe pământul umed. În timp ce adunam bucățile de cărbune, am auzit vocea mamei mele:
    „Intră, vei răci!”
    Privind bucățile de cărbune din mână, ca și când aș fi vorbit cu omul de zăpadă, am întrebat:
    „Mamă, oamenii buni râd mereu frumos?”
    „Ce ți-a venit? Cine ți-a spus asta?”
    „Cine ar putea fi? Omul meu de zăpadă.”

    Note explicative:
    (1) adeziv super
    (2) Baris Manco a fost un foarte cunoscut muzician rock turc care a murit în 1999. A fost în turneu în Japonia în 1995 și, pe atunci, acesta era un lucru uriaș în Turcia.
    (3) În anii 80, exista doar un singur canal TV care era TRT de stat.
    (4) Zonguldak este un oraș portuar din regiunea Mării Negre care are o mină de cărbuni în apropiere.

    Apreciază

    Răspunde

Comentarii despre articol

Search

Latest Stories