Dialogul care contează

Abia acum am văzut comentariile apărute când s-a terminat „prohibiția”. Cea mai potrivită reacție ar fi (ca să-l citez pe Engin Akyurek ): „Hmmmmm!…”

O înțeleg pe dna Guler care, dezamăgită de reacția unei vizitatoare, sau poate a mai multora, de imaginea pe care un musafir rătăcit, care ar fi citit doar unul sau două comentarii, și-ar fi putut-o face despre blog și despre dna Guler, a hotărât: „Până aici!”. Nu comentez dacă decizia a fost pripită sau nu, fiecare dintre noi suportăm consecințele deciziilor noastre, fie bune, fie mai puțin bune.

Le înțeleg și pe vizitatoarele care au simțit o mare frustrare atunci când n-au mai avut acces într-o comunitate cu care se familiarizaseră și în care se simțeau bine, cu atât mai mult cu cât nici nu au înțeles prea bine de ce au fost excluse (vă amintiți probabil cum era la școală când un coleg de clasă facea o prostie și toată clasa era pedepsită … probabil că au simțit același lucru); frustrarea este cu atât mai mare cu cât te gândești că poate tu ai fost vinovatul, poate, din neatenție, tu ai făcut o greșeală impardonabilă, dar nu știi care este atâta timp cât nu ți se spune care este vinovatul.

Ceea ce nu înțeleg este de ce, în acest context, în mod nedrept și incorect, s-a pomenit despre voturile pe care le-am dat la un moment dat și despre eventualele beneficii financiare ale adminei noastre. În ceea ce privește voturile, nu ne-a obligat nimeni și, mai ales, nu a condiționat nimeni comentariile noastre de un vot sau altul. Am votat pentru că ne-am simțit bine aici și pentru că ne-am dorit acest premiu pentru comunitatea noastră, reprezentată de dna Guler. De aceea a fost nedrept! A fost incorect pentru că, dacă abordăm logic problema, putem constata că închiderea comentariilor s-a făcut înainte de finalizarea etapei de votare, adică exact atunci când ar fi fost nevoia mai mare de voturile noastre. Mi-aduc aminte că, la un moment dat, chiar în perioada respectivă, blogul nostru (îmi dați voie să-i spun așa, dnă Guler?) devansase pe cel care avea să fie câștigător. Dacă și-ar fi dorit atât de mult premiul încât să-și încalce propriile principii atunci admina noastră ar fi strâns din dinți, ar fi eliminat cât ar fi putut de repede comentariile nedorite și ar mai fi rezistat o scurtă perioadă de timp pînă la închiderea voturilor. Abia apoi ar fi închis comentariile și, eventual, și-ar fi luat o scurtă „vacanță”. Dar n-a procedat așa …

În ceea ce privește beneficiile financiare legate de publicitate, probabil că nu sunt atât de mari, dar și dacă sunt, este meritul dnei Guler. În acest domeniu nimeni nu îți dă bani dacă nu îi meriți … și cât meriți! Și oricum, nu ne oprește nimeni să facem și noi un blog și să câștigăm bani din asta. Știți ce ușor se deschide un blog? V-ar lua mult mai puțin timp decât să citiți și să comentați ce scrie pe aici.

Nu mi-am propus nicio clipă să creez, prin acest comentariu, tensiuni pe blog. Probabil că abundența de articole și de informații legate de entertainment (de ce să nu recunoaștem, urmărim nu numai fenomenul artistic ci și viața actorilor, felul în care reacționează în fața provocărilor vieții, ne dăm cu părerea despre ce este bine și ce este rău deși acestea nu sunt valori universale, într-un cuvânt, stăm la o … șuetă) poate crea senzația că a gestiona un astfel de blog e un lucru plăcut, distractiv și, prin urmare, simplu (ce sofism!). Lucrurile nu stau chiar așa chiar dacă d-na Guler face acest efort cu plăcere. În culisele acestui spectacol zilnic sunt ani de muncă, de experiențe plăcute și neplăcute, de lecții învățate mai mult sau mai puțin, de renunțări și adaptări.

Eu am trecut (puțin) prin această experiență și am să vă spun o istorie … presupunând că aveți răbdare să o citiți (are legătură cu actorii turci).

A trecut cam un an și jumătate de când am descoperit serialul Kiralik Ask (până atunci nu prea mă uitam la seriale). M-a captivat atât de mult încât l-am revăzut de mai multe ori pierzând multe nopți în fața calculatorului. Să nu credeți că nu am sesizat unele imperfecțiuni dar nu știu din ce motiv simțeam nevoia să-l revăd, poate nu chiar pe tot, dar măcar unele (multe) secțiuni. La un moment dat mi-am spus că ceva e în neregulă cu mine – deși mă simțeam bine și nu eram deloc obosită după nopțile nedormite. Am încercat, discret, să discut cu colege, prietene, despre serial gândindu-mă că nu se poate să nu fie și altcineva care să fi fost captivat de film. Reacțiile de tipul „Habar n-am, nu știu, nu mă interesează!” sau „Dragă, tu te uiți la seriale turcești?” mă făceau să mă simt la cea mai de jos treaptă a degradării intelectuale (câtă ipocrizie!). Cu bărbații din jurul meu nu aveam ce discuta, nu mi-ar fi răspuns cu condescendență dar ei chiar nu sunt interesați de filme romantice de niciun fel … orice discuție cu ei pe teme sporive (fotbal, snooker, tenis), științifice, istorice sau despre filme de acțiune, de groază sau SF puteau fi agreabile dar nu despre … filme romantice.

Am început să vorbesc cu mine însămi și am descoperit repede că, pornind de la o scenă de film, discuția aluneca către subiecte filozofico-artistico-istorico … psihologice. Totuși, în dezbaterile pe care le aveam cu mine însămi, lipsea ceva … un feed-back, un oponent sau un susținător. Am început să scriu, destul de reținut, unele comentarii pe tot felul de site-uri de filme … acolo unde începusem să caut alte filme turcești (site-uri care, în paranteză fie spus, mi-au umplut calculatorul de viruși și de tot felul de porcării). N-am avut niciun fel de feed-back, nici nu am prea găsit alte filme care să mă intereseze dar pasiunea mea pentru Kiralik Ask s-a mai domolit. Când spun că nu prea am găsit alte filme nu spun că nu am găsit de loc … l-am descoperit pe Burak Ozcivit (care m-a fascinat cu frumusețea lui, mă fascinează și astăzi … apropo, în ultimele fotografii am văzut că a slăbit, are un păr lung, o privire melancolică și tristă care-l fac și mai seducător), pe Tuba și Kivanc în Cesur ve Guzel (n-am făcut o pasiune pentru film dar l-am urmărit cu plăcere) pentru ca, o dată cu Engin Akyurek, toate energiile mele în materie de filme – și nu numai filme – să se concentreze asupra lui. Intre timp discuțiile mele cu mine însămi au continuat ajungând să facă un zgomot asurzitor în capul meu (am preluat ideea de la Engin dar … descrie atât de bine ceea ce simțeam).

Și atunci s-a născut ideea de a-mi face un blog.

M-am documentat puțin ca să văd ce am de făcut (din punct de vedere conceptual pentru că tehnic am rezolvat repede problema), am vizitat câteva bloguri, cele care s-au nimerit, și m-am așezat la calculator ca să mă apuc de treabă. Prima problemă cu care m-am confruntat a fost legată de nume … acel nume care să determine pe cineva să vină și să citească ceea ce scriu eu. Dar cum să găsesc acel nume când nici eu nu știam care ar fi tema blogului … voiam doar să scap de vocile acelea din capul meu care discutau despre orice și nu găseau un interlocutor în afară. Cred că m-am gândit câteva zile, eram pe punctul de a renunța, până la urmă am găsit eu ceva, evident că nu avea cum să fie relevant pentru că nu știam ce urma să scriu, în fine, am depășit momentul gândindu-mă că, totuși, nu numele va fi cel care va face ca blogul să fie citit ci ceea ce urma să scriu va face numele cunoscut (de unde acest orgoliu? Nici nu mă apucasem de scris și oricum nu am scris niciodată ceva pentru un public necunoscut … nici nu simțisem nevoia să o fac).
Am început să scriu … numai că, dintr-o dată, în capul meu s-a făcut o liniște totală și m-a cuprins o spaimă, de fapt o imensă îndoială care m-a copleșit: de ce-ar fi interesat cineva de toate chestiile (cum aș putea să le numesc altfel?) care imi trec mie prin minte? Câteva zile m-am luptat cu întrebarea asta și până la urmă am reușit să mă conving că nu există altă cale de a afla răspunsul decât dacă scriu. La început a fost mai greu … apoi ideile și cuvintele au început să vină de la sine. Și am postat primul meu articol. Nu era cine știe ce dar nici rău nu era (așa credeam eu!). Eram puțin complexată de ideea că nu aveam imagini care să însoțească articolul așa cum văzusem pe alte bloguri (culmea este că îmi place să fac fotografii și am câteva de care sunt foarte mândră dar ceea ce scrisesem nu avea nicio legătură cu fotografiile mele, sau avea, dar încă nu mă gândeam la asta ci mă concentam pe cuvântul scris). A doua zi am intrat pe blog și am văzut că avusesem 2 vizitatori (drept să spun, nu mă așteptam). M-am așezat la calculator pentru următorul articol. Vocile din capul meu se certau asupra temei pe care urma să o abordez, aveam o mulțime de idei dar niciuna nu se lega de primul articol … parcă nu poți să bați câmpii chiar așa! Între timp ăla micu’ voia să-l ajut la nu știu ce teme, bărbatul îmi spunea că frigiderul era plin și că erau pe-acolo tot felul de lucruri pe care ar fi trebui să le arunc, mama mă suna să-mi spună că vecinul Costică a căzut la pat și să vedem cum îl ajutăm și, uite-așa, n-a mai fost timp pentru blog. În zilele următoare problemele de serviciu m-au copleșit, acasă s-au adunat o mulțime de sarcini de rezolvat așa că am intrat pe blog abia după vreo 4-5 zile. Nu mai avusesem niciun vizitator, articolul meu părea prăfuit, vocile din capul meu mă acuzau că nu am simțul realității, că m-am apucat de o treabă complet aiurea … și m-a cuprins disperarea: „În fond ce-mi trebuie mie blog, n-am destule pe cap, am eu timp și inspirație pentru ca în fiecare zi să vin cu ceva nou care să-i captiveze pe presupușii mei cititori?” (așa aflasem eu, citind mai multe tutoriale, că poți avea un blog de succes … bașca expertiză într-un domeniu de nișă, talent, originalitate s.a.m.d.)

Am renunțat la blog, am revăzut serialele care-mi plăceau și chiar dacă în capul meu era încă gălăgie mare și sentimentul de insatisfacție că nu pot vorbi cu nimeni despre reveriile mele era mare cât casa am reușit să-mi rezolv treburile curente. Până într-o zi când am descoperit acest blog, când am început să împărtășesc ceea ce simt cu voi, probabil că sunt puține cele care citesc ceea ce scriu eu pe aici dar nu mai sunt singură cu vocile mele (care nici nu mai sunt atât de zgomotoase), nu mă mai simt o ciudată pentru că îmi place atât de mult un actor turc (mai sunt și altele ca mine chiar dacă actorii sunt alții) și mă simt … bine. Intru pe blog atunci când vreau și am timp, scriu câte ceva atunci când simt nevoia să scriu, citesc ce-mi place, ignor ceea ce nu-mi place. Am găsit aici persoane pe care nu le cunosc dar cu care pot împărtăși ceva ce nu pot să împărtășesc cu cei pe care îi cunosc, în compania cărora mă simt bine și atunci când avem păreri diferite (îmi lipsește Monica, cu viziunea sa critică – mai intri pe blog? Încercai să ne convingi ce actor minunat este Kivanc Tatlitug și, uite, acum aștept cu nerabdare să văd următorul episod din Carpisma. Aveai dreptate, este un actor foarte bun …)

Am devenit cam patetică dar ceea ce vreau să spun este că dacă acest blog are așa de mulți vizitatori asta se datorează dnei Guler și nu nouă celor care comentăm pe aici. Să vii zilnic cu informații noi (însoțite de imagini), să păstrezi o anumită temă și un anumit echilibru pe blog care să-i atragă pe toți cei care au apreciat ceva, cândva din cinematografia turcă, și nu numai din cinematografie, să știi să fii și turc și român în aceeași măsură, să ai așa o colecție de cești de cafea … nu e lucru simplu, deloc simplu. Și nu o spun din complezență, pentru că ceea ce îmi place cel mai mult aici este că pot să spun exact ceea ce simt. Și, da, cred că ne face o favoare că ne lasă să comentăm pe blogul ei iar eu îi MULȚUMESC pentru că a reușit să creeze un loc în care noi ne simțim bine. Îi doresc din toată inima să câștige cât mai mulți bani din blogul său, să aibă cât mai mulți vizitatori și să câștige cât mai multe premii … iar noi să rămânem împreună și să ne bucurăm de succesul blogului … nostru.

ApreciazăApreciat de 1 persoană

Multumim pentru traduceri! Dar sa nu credeti ca noi suntem Hopa Mitica: vreti sa votam, votam, vreti sa scriem, scriem, vreti sa tacem, tacem! Nu sunt reprosuri, dar nu mai dati vina mereu pe cititori, oameni si oameni, cu nivele diferite de comunicare si imaginatie, dar toti erau si sunt cititori ai blogului dvs, nu? E reciproc avantajos.

ApreciazăApreciază

Oooo, avem voie la opinie. Cand s-a votat pentru blog, s-au inchis sa nu patam imaginea cu patosul nostru. Acum se vrea dialog.
Cred ca putem citi doar. Pe principiul, vorbim cand vrem noi, nu cand vreti dvs.

ApreciazăApreciază

Imi cer scuze pt greseli, tastatura in engleza si graba se fac vinovate.
Da, diferenta era ca Iki Yalanci era urmarit de multi fani si ai blogului si ai lui KEREMCEM, era dupa epoca ohb.
Ma rog, nu e relevant. Daca tot nu mai e monolog… comentez.

ApreciazăApreciat de 1 persoană