VIAȚĂ CU AROMĂ DE CAFEA

Adrian Păunescu- Oameni de zăpadă

„Ninge sfânt şi păgân
Numai ochii ne rămân
Despărţirea s-o mai vadă
Că, în rest, noi ne-am stins
Şi-am ajuns de-atâta nins
Nişte oameni de zăpadă.
Ninge fără milă, ninge şi ne doare,
ninge cu fărâme albe de pian,
ninge cu tristeţe şi cu felinare
ninge ca la moartea încă unui an.

Câţi au fost de gardă –voie cer să doarmă
câţi au fost cu somnul rătăcesc pe străzi,
ne aflăm în lume ca în ţevi de armă
când sugrumă lupii fragedele prăzi.

Ninge fără milă, cu vinovăţie,
ca o inculpare, ca un martor mut,
ninge cu o nuntă, ninge şi sfîşie,
se fărâmiţează ultimul salut
vai de noi, femeie, ninge-a despărţire,
vom pleca departe, unde-avem de mers,
ninge să despartă gheaţă şi iubire,
oarbe felinare cad din univers.

Ninge ca pe piatră peste carnea noastră,
ninge ca pe munte, ninge ca pe mort,
ninge incurabil, molimă albastră,
ninge pe vaporul scufundat în port.

Ninge peste buze, ninge peste pleoape,
ninge peste îngeri, ninge peste văi,
ninge peste clopot, ninge peste ape,
ninge incredibil peste ochii tăi.

Ninge în neştire, otova, aiurea,
ninge ca-n porecle, ninge ca-n blestem
ninge ca un trăsnet, ninge ca pădurea,
ninge să se stingă vocea când te chem.

Ninge ca-n Esenin şi-n poema rusă,
ninge fantomatic şi bacovian,
ninge că sunt rece, ninge că eşti dusă,
ninge ca la moartea ultimului an. „