Halit Ergenç a fost invitatul lui Anas Bukhash la „ABtalks”, o emisiune de interviuri pe YouTube, care pune în lumină latura autentică a vedetelor, a influencerilor și a oamenilor de succes, ca ființe umane.

Iată o parte din acest interviu foarte interesant:

A- Bună, Halit. Îți pronunț corect numele? Halit?

H- Da.

A- Sincer, cum te simți?

H-Sincer? Mă simt entuziasmat acum. Inima îmi bate puțin mai repede și sunt fericit alături de familia mea. Și mulțumit de viața mea. Și mai calm decât eram înainte. Dar simt puțin neliniștit în legătură cu Lumea?

A-Una dintre colegele de echipă de aici vorbea cu mine. Mi-a spus că lumea pare atât de ciudată de când a apărut COVID-ul. I-am răspuns: „Așa e”. Acela a fost începutul unei perioade ciudate. Am trecut prin pandemie, prin genocid. S-au întâmplat atâtea lucruri. Te face să te simți de parcă ai trăi un vis sau un coșmar. E ciudat să te gândești că suntem în 2026. Și lucruri de genul ăsta se întâmplă în continuare De parcă n-am fi progresat De fapt, am regresat, știi?

H- Cred că era în 2013, când mama mea… când mama mea a murit… înainte să moară… se întâmplaseră multe aici, în Turcia, și în întreaga lume, așa că am întrebat-o pe mama: ce s-a întâmplat cu oamenii? S-au schimbat atât de mult de-a lungul anilor, iar ea mi-a spus: „Lumea a fost întotdeauna așa, doar că tu ai crescut și ai început să vezi lucrurile așa cum sunt cu adevărat „. Asta mi-a spus ea  și cred că avea dreptate. Așa a fost întotdeauna viața omului. Deci, ceea ce cred eu este că, încă de când am început viața noastră pe acest pământ, construim ceva, apoi se prăbușește, reconstruim, apoi se prăbușește din nou. Și cred că trecem printr-o altă fază care e pe cale să se încheie. Și ne va duce undeva, dar nu știu unde sau ce ne așteaptă.  Sau poate așteptăm, nu știu, dar lucrurile au început să se schimbe, nu odată cu COVID-ul, ci cu mult înainte de asta. Asta cred eu, dar de la începutul pandemiei cred că ritmul schimbărilor s-a accelerat.

A- Și unii ar spune că multe dintre aceste tragedii s-au întâmplat și înainte, dar rețelele sociale nu erau atât de răspândite. Pur și simplu nu știam. Acum totul este la vedere. Așa că vedem mai multe și avem impresia că s-au înmulțit, deși au existat dintotdeauna. Unii oameni împărtășesc această părere.

H- Dar știi cum e când vezi ceva, auzi despre asta, vorbești despre asta devii parte din răspândirea acestuia, din accelerarea lui; devii una dintre forțele care îl impulsionează. Dar când nu știi nimic despre asta, așa cum am spus, nu aveam rețele sociale, pur și simplu nu știam. Și acesta a fost, de asemenea, unul dintre motivele pentru care acele schimbări au avansat mai încet. Exact. Pentru că, știind ce se întâmplă, putem influența lucrurile. Indiferent dacă influența noastră este pozitivă sau negativă, noi modelăm cursul evenimentelor și îl accelerăm. Așadar, da, viața se schimbă, după cum puteți vedea.

A- Așadar, dacă te-aș întreba: cine ești? Cum ai răspunde?

H- Sunt un spirit plin, plin de entuziasm și, de asemenea, un spirit plin de curiozitate. Așa m-aș descrie pentru că așa simt cu adevărat. Simt că am venit pe lume cu un scop și încerc să aflu care este acesta. Am descoperit diferite căi de urmat care mă entuziasmează și mă ajută să cresc dar nu sunt pe deplin sigur că actoria este adevărata mea vocație. Timpul îmi va arăta că totul se schimbă, iar actoria este doar o experiență din viața mea și încă privesc spre viitor cu curiozitate la ce se va întâmpla, la ce voi descoperi în mine. În fiecare dimineață descopăr ceva nou, știi? Și asta mă entuziasmează, asta e într-adevăr unul dintre cele mai frumoase lucruri din viață.

A- Cred că depinde de cum privești viața. Unii oameni… au toate aceste culori chiar în fața ochilor, dar nu văd decât negru, alb și gri, în timp ce altcineva se uită la aceeași cameră și spune, uimit uită-te la violet și la turcoaz, ei văd viața în culori, și, așa cum am spus, viața te entuziasmează, iar asta e o binecuvântare te ajută să te bucuri de viață, să-i savurezi frumusețea; unii oameni au aceleași șanse, dar…

H- Și aceleași necazuri și greutăți și obstacolele cu care ne confruntăm în viață ne cauzează multe probleme, dar, în același timp, îmi oferă o perspectivă diferită prin care privesc viața și modul în care o trăiesc; pe măsură ce lumea se schimbă, se schimbă și viziunea mea. Viziunea mea asupra lumii și a vieții s-a schimbat, s-a schimbat foarte mult, și am început să descopăr noi moduri de a trăi și noi moduri de a crea și de a produce, iar această schimbare continuă, zi de zi în fiecare zi, iar copiii mei m-au schimbat cel mai mult, pentru că, știi, ei privesc lumea fără să o judece și, știi, cred că după un anumit moment cu cât învățăm mai multe despre viață, cu atât încetăm să mai gândim așa cu cât construim mai multe bariere, cu atât stabilim mai multe căi fixe și ne convingem că a noastră este singura cale corectă dar mințile copiilor sunt deschise către ele, orice este posibil și este cu adevărat minunat să le ascultăm și ideile lor. Ce părere aveți? Nu, doar zâmbesc. Ai doi copii. Câți ani au?

A- Șaisprezece și doisprezece. Dar ai tăi?

H- 16. și șase și patru și jumătate.

A- Am observat că oamenii care au mai mult succes în viață sunt adesea cei care își păstrează acea curiozitate copilărească pe care o au încă de când erau mici. Cred că, atunci când suntem copii, suntem curioși din fire: îți bagi degetul în praf, apoi îl guști, pentru că nu știi ce este praful și deschizi sertarele, dornic să descoperi totul. Apoi, ceilalți încep să spună: „Nu!” Nu atinge aia! Curiozitatea ta se estompează sub toate limitele impuse de normele sociale și tradiție, ce este acceptabil și ce nu ce vor spune oamenii, toate astea și, brusc, deschiderea ta față de viață începe să facă loc mai multor bariere și limite până când îți pierzi dorința de a explora Dar cei care își păstrează curiozitatea din copilărie ajung adesea să aibă un mare succes sau sunt mai fericiți; curiozitatea face parte din natura noastră. Suntem ființe curioase din fire. Așadar, când ai spus „curiozitate”… am zâmbit, pentru că cred cu adevărat că trebuie să menținem vie acea curiozitate. Tindem să uităm asta. Chiar contează.

H- Cred că este foarte important.

A- Mă bucur că ai păstrat-o.

H- Nimeni nu știe ce va urma și iată-ne aici. Știu că e un clișeu, dar viața e plină de surprize și vorbesc serios. Nu trebuie să fie ceva important. Dacă începi să observi micile detalii, vei descoperi că viața te surprinde mereu oferindu-ți mici indicii despre ce te așteaptă. Poți alege să urmezi acea cale, sau nu. Depinde de tine.

A-Cum ți-ai descrie copilăria în trei cuvinte?

H- Singuratică, grea și profundă.

A- Un mix interesant. Poți explica de ce ai ales „Singuratică”, Grea” și „Profundă”?

H- Nu-mi învinovățesc părinții, dar sora mea avea o afecțiune cerebrală. Ea e… Cum să o descriu? E cu doi ani mai mică decât mine, dar e încă precum un copil mic…

A-Unchiul meu are aceeași problemă, așa că…

H- Aveam doi ani când s-a născut sora mea. După aceea, mi s-a schimbat toată viața. Odată ce s-a născut, toată atenția s-a îndreptat spre ea. Ea suferea și de epilepsie. Și suferea de hiperactivitate. Era greu de înțeles pe atunci. Și are inima plină de iubire din cap până în picioare. Are o inimă uriașă. Frumoasă. Are o inimă mare, plină de iubire. E o persoană extraordinară și are un fel de telepatie. Da, telepatie. N-am putut niciodată să o surprind cu o vizită. Locuia cu mama mea pe o insula la Marea Marmara și în clipa în care mă hotăram să le fac o surpriză, mama îmi spunea că sora mea îmi striga numele: „Vine Halit! Halit!”. Simțea că vin. Chiar și acum, vorbind despre ea, știu că simte asta. Avea aceeași legătură și cu soția mea. Și cu mama și tata, de asemenea. Noi patru. Ea era legătura dintre noi trei. Și asta e altceva. Așa că aceste experiențe m-au făcut să simt diferit față de ceilalți copii. Simțeam că problemele mele erau diferite de ale lor. Problemele lor se refereau la lucruri precum faptul că aveau sau nu o anumită pereche de pantofi, că nu treceau sau că picau un test sau cum ar fi să ajung acasă devreme sau târziu. Apoi am început să-mi construiesc propria lume și eram acolo, fără nimeni altcineva în afară de mine. Și așa am început să-mi formez propria viziune asupra vieții. Am construit o legătură profundă cu natura și de acolo mi-a venit profunzimea. De aceea am numit-o „singuratică și dură”. Partea grea vine de acolo. Și profunzimea aceea a venit din natură. Purtam atât de multe în interiorul meu ca niște bombe, mici bombe care explodau în mine. Eram doar un copil cu propriile dorințe și nevoi. Dar mai era cineva care avea nevoie de tot ajutorul pe care îl putea primi din partea tuturor celor din jurul nostru. Nu a fost ușor pentru un copil de doi ani sau chiar la cinci ani sau la zece, apoi a venit pubertatea și anii adolescenței, cred că aveam zece ani sau la unsprezece ani, când am început să fac niște exerciții singur. Nu era internet sau altceva și am început să fac scufundări în apnee (scufundări libere). Eram un scafandru în apnee fără să știu măcar. Dar simțeam o bucurie pură sub apă și obișnuiam să-mi petrec foarte mult timp acolo. Toată lumea încerca să concureze cu mine când eram copil dar n-am întâlnit niciodată pe cineva care să-și poată ține respirația mai mult. Așa că eram fericit sub apă. Când mă scufundam, simțeam că întreaga lume era departe și petreceam mult timp acolo jos, așezând pietre pe genunchi, unele și aici, și stând așa mult timp, agitam nisipul din jurul meu, iar peștii se apropiau și rămâneam într-o stare asemănătoare somnului, nu știu câte minute, nu pot spune cât timp dar mi-a plăcut foarte mult. Apoi am început alte exerciții și acum îmi dau seama că erau într-adevăr exerciții. Eram sub apă, înghesuit între stânci, cu ochii închiși, privind apusul, respirând încet și adânc. Acele practici mi-au readus spiritul în echilibru, mi-au calmat anxietatea din interior și mi-au ușurat starea, zgomotul din mintea mea. Pe măsură ce am crescut, am găsit câteva cărți; nu-mi amintesc de unde le-am luat și am început să citesc despre meditație și atunci mi-am dat seama că ceea ce făceam era o formă de meditație. De acolo a venit acea profunzime. Acele momente au fost refugiul meu în fața tuturor greutăților și de acolo a început să se formeze personalitatea mea. Și sunt încă o persoană care caută soluții în loc să creeze probleme. Dacă ar fi existat o problemă, aș fi încercat să o depășesc cu puterea spiritului meu. Acel spirit a început să se formeze în mine încă de pe atunci. Dar, așa cum ți-am spus, natura era tovarășa mea. Și copacii, de asemenea. Cred că aveam șapte sau opt ani. Sau poate zece. Într-o zi m-am trezit auzind-o pe mama țipând, strigându-mă, strigându-mi numele: Halit! Și când am deschis ochii, am descoperit că adormisem într-un copac. Ea și-a pierdut complet cumpătul, desigur. Așa că, așa cum spuneam, am început să-mi construiesc propria lume. Era ca o bulă. O bulă de liniște în care mi-am găsit pacea înconjurat de o mulțime de furtuni. Dar odată ce am pășit în ea, calm total.

A-Uau. Ce frumos ai spus.

H- Vezi? Nu mi-am dat seama atunci. Nu m-am gândit niciodată că o să vorbesc despre asta la vârsta asta. Dar, privind înapoi la acele amintiri… acele experiențe au construit o bază solidă, și încă o fac. Pentru că este într-adevăr o bază solidă.

A-Mai ești apropiat de natură?

H- Nu în același mod. Dar când mă întorc în apă, mai ales în marea din Turcia, simt că trec într-o altă lume. Un alt nivel.

A- Frumos.

H- Pentru mine este o senzație excepțională.

A- Ai menționat odată într-un interviu că ai crescut pe străzi. Deci, ce te-a învățat această experiență?

H- Viața. Am învățat ce înseamnă viața. Adică, acolo, pe străzi. Când eram copil, se iscau deseori bătăi între copiii din cartiere diferite. Exact. Și foloseam bâte și pietre. Aceste experiențe te învață multe. Te învață să te lupți, să te ascunzi și să te aperi. Dar cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat de pe stradă a fost să-mi construiesc propria viață privată, o lume care să fie doar a mea. Este prețioasă și trebuie să o protejez. Și să o păzesc. Altfel, m-aș pierde pe mine însumi. Asta am simțit. Obișnuiam să cred că, dacă îi las pe alții să intre în lumea mea privată, liniștea pe care o aveam acolo ar fi fost distrusă de ei. De aceea, lumea mea a început treptat să se lărgească. Apoi a venit soția mea și a pătruns în acea lume. Ea a fost prima persoană pe care am lăsat-o să intre.  A reușit să-și găsească drumul spre inima mea. Adică, pur și simplu s-a strecurat acolo. Asta s-a întâmplat. Era acolo și s-a strecurat în inima mea fără să-mi dau seama.

A- Îmi amintesc de acel pasaj îngust prin care obișnuiai să te strecori, mișcându-te într-un anumit fel. Cred că ea ți-a pătruns în inimă în același fel.

H- Pentru că așa este ea. Și da, suntem căsătoriți de șaptesprezece ani.

A- A devenit căsnicia mai dificilă în zilele noastre? Adică, în această epocă, în lumea noastră de astăzi, a devenit mai dificilă?

H- Nu știu, sunt căsătorit cu ea de vreo șaptesprezece ani. Dacă aș fi singur astăzi, nici nu știu cum aș putea privi asta, dar am o familie de atunci, din 2009, locuiesc alături de familia mea și mă simt în siguranță. Mă simt împlinit, liniștit, stabil alături de ea, așa că nu pot spune dacă căsnicia este grea sau nu.

A- Crezi că căsnicia ta este una sănătoasă?

H- Da, cu siguranță.

A- Ce crezi că o face sănătoasă?

H- Cred că iubirea rămâne fundamentul. Trebuie să-ți amintești mereu cum a început relația voastră și ce v-a adus împreună de la bun început. Cu timpul, deveniți ca o singură persoană. Iar comunicarea contează foarte mult pentru că viața de cuplu nu este un drum lin, ci dimpotrivă, e plin de denivelări. Și, de asemenea, încrederea. Și iubirea.

A-Zâmbeam și eu pentru că mereu spun că inima mea e ca o garsonieră. Un spațiu mic, dar dacă intri, vei găsi tot ce-ți trebuie. Vei găsi bucătăria, frigiderul, mâncarea, patul, dar trebuie să fii înăuntru. Nu pot deschide ușile pentru toată lumea, așa că, atunci când ai spus că ai găsit-o în sfârșit pe Bergüzar, soția și copiii tăi, am înțeles cu adevărat ce ai vrut să spui. Probabil au un loc special, o parolă proprie ca să intre.

H- Da, exact așa e și pentru mine. Și sunt atât de recunoscător că îi am în viața mea.

A- Cum a fost relația ta cu părinții tăi în copilărie?

H- Limitată. Tatăl meu era absent cea mai mare parte a timpului, iar mama mea muncea din greu încercând să se ocupe de gospodărie, să rezolve problemele noastre financiare și să aibă grijă de noi. A muncit atât de mult!

A- Deci relația voastră era limitată. Am citit undeva că anumite mirosuri te pot duce înapoi în copilărie.

H- Mirosurile contează foarte mult pentru mine.

A-Ce mirosuri te duc înapoi în copilărie?

H- Mirosurile sunt ca o mașină a timpului pentru mine. Încă îmi amintesc anumite mirosuri, cum ar fi mirosul sobei cu cărbuni pe care o aveam acasă. Îmi amintesc mirosul de praf și alte mirosuri. Mai ales cele care erau pe insula aceea. Când ți-am spus că mama și sora mea urmau să petreacă timpul lor acolo, îmi petreceam și eu vacanța de vară pe Insula Avşa. Acolo se făcea vin uneori, parfumul cuiva îmi trezește amintiri sau un miros distinct de piele mă duce înapoi în timp și retrăiesc un moment în cele mai mici detalii. Cred că aveam vreo douăzeci de ani poate la începutul anilor 20. Obișnuiam să alerg de acasă până la chioșcul de ziare ca să cumpăr niște ziare; trecuseră ani de atunci de când ultimul producător de vinuri a părăsit satul; pe vremea când eram copil, vinul se făcea acolo. Treceam pe acolo și simțeam acel miros distinct de struguri acri și vedeam oameni care zdrobeau strugurii cu picioarele totul se întâmpla chiar în fața noastră. Într-o zi, când alergam de acasă spre chioșcul de ziare, într-o clipă mirosul acela de struguri acri m-a lovit brusc m-am simțit de parcă m-aș fi lovit de un zid. Am înghețat chiar acolo, pe stradă, în mijlocul mulțimii, adică… M-am oprit și am recunoscut mirosul în clipa în care m-a lovit, mi-am întors capul spre dreaptA- Nu am făcut-o intenționat, pur și simplu m-am întors automat spre dreapta și am văzut un pasaj care ducea în acea direcție și apoi mi-am amintit că acolo era o cramă. Era în spatele acelui pasaj și să ne imaginăm două clădiri una lângă cealaltă cu un pasaj între ele; alergam de aici, prin acel pasaj și continuam să alergăm spre pasaj și o luam pe lângă, ca să ne întoarcem.

A- Uau!

H- Dar la vârsta aceea nici măcar nu mai puteam trece prin acele pasaje, iar mirosul acela m-a dus cu gândul înapoi după atâția ani, mirosul contează foarte mult, adică, în opinia mea, și cred că mirosul contează în special când întâlnești oameni, pentru că îți spune atât de multe despre ei, dar ne ascundem mirosul natural, facem duș în fiecare dimineață. Și oamenii se parfumează, dar eu nu. Nu mă parfumez niciodată, tot ce fac e să mă mențin curat, nimic mai mult.

A- Da, ai menționat că tatăl tău era mereu ocupat și știu că familia ta a trecut prin greutăți financiare și presiuni iar părinții tăi s-au separat, dar, după o vreme, asta te-a afectat foarte mult sau te-ai izolat deja înainte ca separarea să aibă loc?

H- Nu pot spune că eram retras, dar când îmi amintesc de ziua ședinței de judecată ceea ce mi-a rămas cel mai mult în minte este că am văzut soarele și luna în acea zi împreună, pentru prima dată în viața mea era dimineață și mă îndreptam spre școala primară și a fost prima zi în care am văzut soarele și luna împreună pe cer; asta m-a marcat profund mi-e greu să exprim în cuvinte, e mai degrabă un sentiment pe care nu-l pot exprima cu adevărat.  Cred că tatăl meu, pe de o parte, nu putea să ne părăsească, iar pe de altă parte, tânjea după libertate pentru că sora mea era acolo, cred că era împărțit.

A- Interesant. Să trecem acum la începutul carierei. Am citit că ai studiat ingineria, apoi te-ai orientat către muzică, dans și actorie. Care este povestea? Cum ai ajuns să te dedici actoriei?

H- Tatăl meu era actor. Era și compozitor.

A- Știu că era compozitor.

H- Îmi spunea mereu că ar trebui să devin actor. Dar tatăl meu era un om rău. În ochii mei.

A- Nu era o legătură bună? Așa că am respins ideea.

H- M-am înscris la facultatea de inginerie. Apoi m-am săturat. Și mi-am spus: „Gata!

A- Și eu sunt inginer, așa că te înțeleg perfect.

H- Da, și mi-am spus, pe la jumătatea celui de-al doilea an: „Gata”. O să renunț, nu vreau să-mi petrec viața printre inginerii ăia. Adică, ne-au dus să vedem diverse locuri ca să ne arate cum ar arăta viitorul nostru în această profesie, iar eu am spus: „Nu, în niciun caz. Asta nu e viața pe care mi-o doresc. Nu vreau să merg pe calea asta.„ Atunci am decis să mă înscriu la conservator. Visam să cânt jazz sau pop, pentru că îmi plac foarte mult aceste genuri. Obișnuiam să le interpretez și o fac și astăzi. Voiam să devin cântăreț. Dar aveam la dispoziție doar trei opțiuni.În primul rând, muzica clasică turcă, care nu era genul meu. Apoi, opera și muzica populară tradițională, care nici ele nu mi s-au potrivit.  Așa că mi-am spus: opera. Muzica occidentală, bazată pe scale și alte elemente similare, pot învăța teoria muzicală și îmi pot antrena vocea, așa că de ce nu și opera? Chiar dacă nu ascultasem niciodată vreo piesă de operă până atunci. Nu știam nimic despre operă. Așa că am dat examenul de admitere, l-am trecut și am fost admis.

A- Super.

H- Dar experiența a fost un dezastru. Pentru că îmi imaginam că voi cânta altfel. Pentru că obișnuiam să cânt în liceu și aveam o trupă grozavă formată din mine și prietenii mei. Iar unii dintre ei chiar au devenit muzicieni adevărați. Iar astăzi sunt muzicieni excelenți. Eram o trupă grozavă, după standardele liceului. Eram buni, am câștigat premii. A fost o competiție la care ne-am descurcat foarte bine. Nu e ușor să-mi amintesc de acele zile. Nu e ușor să vorbesc în engleză. E interesant. E o experiență nouă pentru mine.

A-Poate pentru că totul s-a petrecut în turcă.

H-Întregul film s-a derulat în turcă în mintea mea. Da, am decis să devin cântăreț și am spus: „Gata”. Dar pe atunci aveam propriul meu stil de a cânta, în timp ce opera necesită o disciplină cu totul diferită de cea cu care eram obișnuit. Și am încercat să mă adaptez la acel stil, dar nu am reușit. Totuși, am avut noroc în al treilea an la Conservator când au deschis o secție de teatru musical, așa că m-am mutat acolo și a fost o adevărată descoperire pentru mine. În sfârșit m-am simțit liber. Motivul este profesorii mei nu erau foarte familiarizați cu musicalurile, așa că am început să le cânt eu câteva melodii celebre de jazz și, spunându-le că erau din musicalul ăsta sau din celălalt, îi mințeam de-a binelea .  Așa că am ajuns să cânt melodiile pe care le-am iubit dintotdeauna. Și, cu timpul, cu cât căutam mai mult acele melodii cu atât mai multe cântece noi am descoperit, unele dintre ele chiar din musicaluri, dar acolo aveam libertate. Și lucram împreună cu pianistul pentru a rearanja piesele melodiile și aș adăuga propria mea amprentă fiecăreia dintre ele.  Profesorii de canto au fost cu adevărat impresionați, spuneau: „Uau, ce interpretare excelentă! Este cu adevărat un cântăreț de teatru muzical talentat” Și interpretam tot felul de stiluri.

A- Ai o voce frumoasă?

H- Poate că vocea mea era mai frumoasă pe atunci, nu știu – îmi place să cânt.

A-  Încă îți place? –

H- Da.

A- Minunat.

H- Îmi place să cânt. Și pe atunci am început să învăț să dansez, nu, stai puțin…a fost înainte de asta, cred că în 1990, 1989, sau… Cred că în 1990, poate în 1989, am început să iau lecții private de dans cu Sait Sökmen. A fost un dansator și profesor de dans legendar, precum și coregraf. Îl iubesc din toată inima. Am început să mă antrenez sub îndrumarea lui, apoi am pus în practică ceea ce învățasem în teatrul muzical și am început să particip la spectacole de dans plătite. Și îi spuneam Maestrului Sait – așa îi spuneam noi, Maestrul Sait. Studiez canto la școala de muzică, dar îmi câștig existența din dans! Cum se poate așa ceva? Așa că mi-a spus că a fost dansator și că, în timp ce studia la școala de muzică, își câștiga existența cântând. Apoi, într-o zi, am auzit că un prieten de-al meu mi-a spus că avea loc o audiție la un teatru. Așa că am zis: „Bine, hai să mergem!”, și era o audiție pentru o producție muzicală pentru tineri. Așa că am acceptat și m-am dus la audiție, am fost acceptat, și așa a început călătoria mea în lumea teatrului. Și, în timp ce jucam în acel musical, am început să joc și în alte spectacole la același teatru. Asta s-a întâmplat la Teatrul Dormen iar Haldun Dormen era acolo și mi-a oferit primul meu rol principal într-un musical intitulat „Regele și eu”, la Opera de Stat din Istanbul, iar asta mi s-a părut un miracol. Adică, totul s-a întâmplat… cum să spun… În mod natural, totul s-a întâmplat de la sine. Eram liber și am mers pur și simplu mai departe, trăindu-mi viața simplu, iar oportunitățile au venit la mine de la sine. Tot ce aveam nevoie apărea pur și simplu, ceva de genul ăsta. N-am avut niciodată nevoie de mulți bani  dar întotdeauna am avut suficient cât să trăiesc și să plătesc chiria suficient pentru o mașină și pentru a mă deplasa. Aveam destul din toate și eram fericit.

A- Mulți oameni nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat „suficient” Am citit o poveste frumoasă într-o carte o să încerc să o povestesc pe scurt.  Este vorba despre un milionar pe care un prieten îl invită la petrecerea unui miliardar. „Te duc la petrecerea acelui miliardar”, „vino cu mine”. Așa că pleacă, iar când ajung: „Îl vezi pe miliardarul ăla?”. „Are mai mult decât tine”, „mai multe mașini decât tine”, „mai mult din asta decât tine”, „și mai mult din aia decât tine”. Iar el spune: „Bine”. „dar eu am ceva ce miliardarul ăla nu are” „Ce anume?” „Suficient”. Asta e unul dintre cele mai importante lucruri din viață. Dacă crezi că banii îți vor da senzația că ai suficient, s-ar putea să nu o simți niciodată. Adevărat. Uneori ești mai fericit într-o slujbă simplă trăind simplu, pentru că ai dragoste, căldura familiei și distracție – atunci poate că vei câștiga mai mulți bani dar nu mai ai bucurie de viață, nu mai râzi, îți pierzi curiozitatea.

H- Adevărat, sunt total de acord.

A-Ai avut destul și trăiai bine.

H- Da. Tot ce aveam era suficient, chiar și timpul era suficient. A fost odată o vreme, o perioadă…în anii mei de conservator, lucram fără oprire, douăzeci și patru de ore, și abia mi se părea suficient. Mă trezeam la șapte dimineața și lucram până la două noaptea. Dormeam cinci ore, apoi o luam de la capăt și asta era suficient – cream, produceam și dansam. La un moment dat dansam și jucam în același timp, cântam, interpretam pe scenă apoi cântam într-un club de noapte în formația de acompaniament și toate astea erau suficiente.

A-Uau!

H- Privind înapoi acum, nu-mi vine să cred câtă energie aveam, era mai mult decât suficientă ca să fac toate astea într-o singură zi.

A-  Îți place muzica. Știu că ai o companie producătoare de boxe.

H- Da.

A- E grozav.

H- Da, fabricăm boxe aici.

A- Frumos.

H- E grozav.

A- Serios, ar trebui să le verific. Îmi place muzica, nu am o voce grozavă, dar am ureche bună.

H- Serios?

A- Pot face diferența între muzica bună și cea proastă, iar playlisturile mele sunt, de obicei, destul de grozave.

H- Ce fel de muzică asculți?

A- De toate felurile, sincer. Îmi plac foarte mult vocile frumoase, așa că s-ar putea să ascult soul sau R&B vechi, sau muzică arabă. Turca e o limbă atât de emoționantă, o ador chiar și fără să o înțeleg, pur și simplu o simt. Cred că de asta arabii adoră turca. Suntem oameni emoționali din fire. Când ceva te atinge emoțional, nu știi exact ce, dar simți.

H- Muzica se bazează pe sentimente.

A- Vibrații. De aceea chiar și un copil reacționează la eA- Nu știe ce anume, dar îi place. Îmi plac neo-soul-ul și R&B-ul. Și, în ultima vreme, îmi place și Afrobeat. Da, muzica e uimitoare. Îți influențează starea de spirit. Te poate liniști.

H- Da, ascult muzică ca să-mi schimb starea de spirit, ca să-mi îmbunătățesc starea de spirit.

A- La fel și pentru mine. Am o listă de redare înainte de fiecare interviu. Îmi place foarte mult să o ascult. Mă pune într-o stare de spirit grozavă. Așadar, muzica este un limbaj între noi.

A- Ai devenit foarte faimos după aceea. Pe vremea când eram mic, familia mea obișnuia să se uite la serialul tău.  Eu nu l-am urmărit niciodată, dar știam de el, toată lumea vorbea despre el. Și cred că bunica mea.. Și mătușile mele ar fi atât de fericite să afle că am făcut acest interviu cu tine. E un sentiment ciudat. Dar ți-a plăcut faima când a venit?

H- Nu a fost ușor, dar greutățile au și partea lor bună, adică…Nu pot separa faima de muncă. Faima și munca merg mână în mână. Ele vin la pachet. Nu pot spune că nu-mi place faima sau că am urmărit-o vreodată. Poate am avut o mică dorință în acest sens, dar nu m-am gândit niciodată cu adevărat la asta. Nu mi-am imaginat niciodată că oameni de pretutindeni ar urmări serialele noastre de televiziune. Nu mi-a trecut niciodată prin minte. Pur și simplu nu mă gândesc la astfel de lucruri. Așa sunt eu, când am ocazia. Când apare ceva interesant în calea mea și mă entuziasmează, nu mă gândesc prea mult la asta. Mă arunc cu capul înainte, fără ezitare, apoi, tot ce vine odată cu asta urmează și învăț să mă descurc cu asta după aceea. Așadar, a face față faimei necesită într-adevăr mult efort, dar a devenit parte din viața mea. Și îmi place, pentru că oamenii… Sunt cu adevărat norocos și recunoscător că oamenii…Mă primesc cu atâta dragoste. Asta e o binecuvântare uriașă. O adevărată binecuvântare. Oamenii vor să-și petreacă timpul lor cu mine, și vor chiar să-mi împartă timpul meu privat. Nu pot să le acord timp tuturor dar când sunt disponibil, îmi place foarte mult.

*****

Am ajuns la minutul 42:00. Interviul continuă și îl puteți urmări în engleză aici: