Aleyna Alkan a scris despre proba de engleză a celebrităților pe covorul roșu – de la Kıvanç Tatlıtuğ la Beren Saat, de la Serenay Sarıkaya la Can Yaman – și despre adevăratul ritm din spatele limbii.

Adevărata probă a covorului roșu: Când se întinde microfonul

Să recunoaștem, cu toții așteptăm același moment. Un festival, o lansare, un interviu în străinătate. Reporterul întinde microfonul, întrebarea vine în engleză și se creează acele două secunde de gol. Apoi prima propoziție. Iar noi, acasă, pe canapea, cu telefonul în mână, ne așezăm imediat pe scaunul de jurați.

A doua zi clipul începe să circule. Comentariile se împart în două: „Se simte foarte mult accentul” sau „Uite cât de curat vorbește totuși”.

Partea amuzantă e că ambele tabere au dreptate. Pentru că nici măcar nu vorbesc despre același lucru.

Accentul nu e un defect, e o culoare.

Gândiți-vă așa: accentul e amprenta pe care limba maternă o lasă pe vorbirea ta. Francezul o are, indianul o are, scoțianul o are. Nimeni nu le spune: „Vorbești greșit”. Pronunția, însă, e cu totul altă poveste. Ea ține de corectitudine. Ca sunetul să iasă din locul potrivit, ca accentul tonic să cadă pe silaba corectă, ca propoziția să curgă cu ritmul potrivit. Adică accentul adaugă culoare; pronunția e cea care poartă sensul. Și tocmai de aceea notăm greșit, în mod constant, performanțele de pe ecran.

Atunci de ce unii sună atât de „corect”?

Gândiți-vă la naturalețea lui Kıvanç Tatlıtuğ din anii de modeling sau la calmul pe care Beren Saat l-a căpătat după ce a trăit o perioadă în străinătate. La atitudinea lipsită de grabă a Tubei Büyüküstün când vorbește în juriile internaționale sau pe scenele festivalurilor. La clipurile de interviu care circulă cu Serenay Sarıkaya, Hande Erçel sau Çağatay Ulusoy. Adăugați și nume precum Can Yaman, absolvent de Liceu Italian, pentru care schimbarea limbii a devenit reflex. Sau pe Sertab Erener, care a cântat în engleză în fața întregii Europe pe scena Eurovision.

Care e punctul lor comun?

Cu siguranță nu absența accentului. Urmele turcești se simt la toți – și e bine că se simt; nimeni nu e obligat să-și șteargă propria voce. Ceea ce îi diferențiază se ascunde într-un detaliu mult mai discret: când cuvintele se „rup” din locul corect și melodia propoziției se așază la locul ei, interlocutorul înțelege fără niciun efort.

Tot secretul stă în acest ritm:

Turca e o limbă cu timp silabic – adică rostăm silabele aproximativ la fel de lungi. Engleza, în schimb, e o limbă cu timp accentual: silabele accentuate se lungesc, iar cele dintre ele se comprimă, ba chiar se înghit. Cine nu prinde această diferență, chiar dacă scoate toate sunetele impecabil, sună robotizat. Și invers: cine are ritmul așezat, chiar dacă mai spune câteva sunete „turcește”, sună extrem de natural. Fluency-ul pe care îl invidiem pe ecran se ascunde, de fapt, aici.

Micile lucruri care ne dau de gol

Lista celor care predau limbi e mereu aceeași: să strecori vocale între consoane (street devine „sitreet”), să întărești finalul cuvântului și să confunzi bad cu bat, să pui think și sink în același sac, să te împletici între very și wery. Toate patru nu țin de accent – și toate patru se pot învăța.

De fapt, problema nu a fost niciodată accentul

Astăzi, engleza e vorbită în lume mai ales de oameni pentru care nu e limba maternă. Deci ținta nu e să vorbești ca un londonez, ci să fii înțeles. Nimeni nu cere nimănui să-și lase identitatea deoparte; se cere un singur lucru: ca interlocutorul să te înțeleagă din prima. Avantajul celebrităților stă tocmai aici: ani de zile au vorbit în fața camerei și s-au obișnuit să-și audă propria voce. Pentru că greșim cel mai mult când ne e rușine să vorbim. Iar majoritatea celor care comentează sub clip, dacă li s-ar întinde același microfon, n-ar scoate o vorbă.

Ceea ce admirăm pe ecran nu e lipsa accentului, e CURAJUL.

(Episode Dergi)