Am citit în ranini.tv un articol destul de dur. Dacă aș fi făcut un rezumat, ar fi existat loc de interpretări în sensul că poate am omis ceva. Dacă-l redau pe tot, s-ar putea să plictisească ici- colo, dar nu va adormi pe nimeni, dimpotrivă, este un fel de wake up adresat celor care fac parte din FANDOM.

Recunosc, nu am mai întâlnit expresia, dar m-a dus cu gândul la domnia/dominația fanilor. Nu m-am mai întrebat ce e și m-am apucat să citesc articolul cu titlul „E scorpion în buzunarul FANDOM ?„

„Uimit de fraza scrisă de Elçin Sangu pe Twitter despre Nagehan Alçı, i-am analizat contul. Chiar dacă nu are bulina albastră, mi-am dat seama că îi aparține după urmăritori. Înainte de a trece la subiectul la care vreau să fac referire, aș vrea să o felicit pentru sinceritate.

După aceea, m-am uitat la răspunsurile primite la postările cu privire la serialul pe care îl va difuza BluTV, Yaşamayanlar. Toți fanii s-au reunit într-un glas:  Dacă e pe bani, nu mă uit!

Ceea ce numim “Fandom” este de speriat. Mai ales tinerii noștri (eu sunt deja prea în vârstă) sunt într-un mod ne neînțeles legați și dependenți de serialele pe care le văd la TV. Mișcări simple precum denumirea cuplurilor, presiuni în social media asupra scenariștilor și actorilor, organizarea de campanii, chemări la boicot și până la acoperirea ochilor cu sânge. În spatele tuturor numelor tinere pe care azi le denumim  “star”, se află o asemenea armată și se muncește destul de bine, uneori chiar fac lucruri bune.

Dar există o situație certă: acești „fandomi„ nu cheltuiesc bani. Dacă e să ne gândim că televiziunea și cinematografia sunt clădite pentru ca la finalul zilei să se câștige bani, aceasta e o mare problemă. Privind în acest sector, întrevăd locuri unde se simte o conștientizare, dar încă de confruntăm cu o realitate care într-un mare procent pare a fi ignorat. Să ă explic.

Dacă în America un serial ar fi stârnit o mare furtună precum Kiralık Aşk, ar fi fost pe piață tone de produse de promovare (căni, îmbrăcăminte, caiete, pixuri, orice vă trece prin minte). S-ar fi organizat conferințe unde te poți fotografia pe 10 dolari cu actorii și plătind bilet de intrare.

Pe scurt, totul ar fi fost focusat pe vânzarea unor lucruri prin produsul vizionat.

La noi încă nu există deschis un astfel de domeniu. Nu suntem în stare să ieșim măcar cu DVD-uri pentru serialele noastre devenite cult cu toate că duratele acestor seriale erau tot așa și înainte de a depăși filmele de lung metraj.

S-a încercat cu seriale precum Çemberimde Gül Oya, Bir İstanbul Masalı, Aşk-I Memnu ( erau pe rafturi cu eticheta „celebra scenă a sărutului este pe acest DVD), dar n-a mers din mooment ce nu a existat continuitate. Kanal D a încercat să vândă publicului fidel Ulan İstanbul următoarele episoade la prețul de 1 liră turcească. Nu a reușit. Când s-a realizat Kısmetse Olur și era mereu sus în clasamentele social media, când pentru concurenți veneau cadouri din partea fanilor bogați, iar toată Turcia vorbea despre Didem și Adnan, această situație nu era de ajuns pentru a o depăși pe Müge Anlı. Să revenim la Kiralık Aşk. Când pe Twitter se stârnea o adevărată furtună și până la episodul final toată lumea vorbea într-o adevărată nebunie despre Ömer și Defne, unde era locul 1, de ce nu era în spatele acestui serial fenomen publicul cheltuitor de bani? Și apoi, aceste insuccese nu sunt din pricina conținutului proiectului deoarece suntem de acord cu toții că ei sunt iubiți și au o masă de fani. Dar când e vorba să se câștige bani în plus pentru proiect, dăm înapoi.

Dacă e să privim spre cinema, situația nu este prea diferită. Singura diferență este că în cinema este un pic mai importantă natura conținutului. Să privim spre un exemplu recent. Filmul Can Feda pe al cărui afiș sunt Burak Özçivit și Kerem Bürsin nu a depășit 300.000 bilete vândute. Asta arată că fanii nu sunt atât de fideli încât să dea în medie 15 TL pentru a merge la film. Cuplul cu cei mai mulți fani în țară a revenit după zece luni de la finalul serialului pe marele ecran cu Mutluluk Zamanı/Timpul fericirii, dar nu au fost mai mult de 600.000 spectatori. Dacă era alt film, treceam cu vederea spunând că nu e rău.  Dar nu aceasta trebuie să fie performanța filmului cu Barış Arduç și Elçin Sangu îmbrățișați pe afiș și zâmbitori către public. Clar și net.

Dau exemple din televiziune digitală și cinema pentru că grija mea e că fanii nu dau bani.

Avem succesul Fi din primul sezon care a ajuns la opt milioane de utilizatori unici și 50 milioane de vuzualizări (Ce bine era dacă puteam analiza în detaliu aceste cifre, grafica sezonului, cât public a vizionat doar primul sezon și apoi a fugit). Oricât de multe staruri ar fi și oricât de diferite ar fi proiectele, uitându-ne la date acestea rămân de neexplicat. Puhu TV prezintă precum televiziunile naționale conținut gratis publicului, iar metoda folosită, aceea de a atrage ochii telespectatorului aducând nume cunoscute, este utilă pentru un prim pas. Este clar că Dip și Şahsiyet nu au avut răsunetul Fi.

Cred că nici cifrele nu sunt prea strălucite. Un alt exemplu este că İlker Kaleli și Neslihan Atagül ar fi trebui să fie un duo de răsunet. Despre prăbușirea sistemului de taruri a scris nu doar Ranini, ci au scris și alții într-un mod corect. Nu am ceva de adăugat în acest sens, dar este foarte clar că inclusiv în conținutul difuzat gratis, dacă se realizează ceva de la zero, povestea trebuie să vină înaintea starului. Posturile de televiziune naționale, au primit anul acesta foarte bine o asemenea lecție.  Puhu poate să-și continue drumul și poate difuza fără reclamă, dar contra abonament de membru, confruntându-se când și când cu opoziția publicului. Și dacă ne confruntăm cu astfel de probleme într-o perioadă când există public însetat de altceva și care privește cu ochelari roz către proiectele digitale făcând abstracție de unele lipsuri, va fi foarte greu să se câștige bani atunci când televiziunea digitală va deveni ceva obișnuit.

De aceea, cât modelul de lucru este acela de a număra bani pentru actori cu statut de star și a ne lega de ei (și la Yașamayanlar simt asta, dar vom vedea), suntem condamnați la insucces. Este foarte clar că publicul respinge să i se condiționeze să îi vizioneze pe cei pe care îi iubește contra unui cost. Atâta timp cât se produce conținut care să-i împingă să se aboneze sau să cumpere bilete, nici nu contează cine joacă (Ayla). De aceea, întrebarea mea nu este „De ce nu dă bani Fandom pentru persoanele la care ține?„, ci „De ce investim încă atât de mult în actori cu Fandom?„. Nu ar fi mai logic ca efortul consumat pentru un sistem nefuncționabil, să fie consumat pentru înființarea unui sistem nou și mai puternic? „

 

PS. Dacă e să-mi exprim părerea personală, aceasta nu cred că e vocea jurnalistului. Aș privi spre producători și chiar spre actori… Și cred că se referă la fanii din Turcia.

Reclame