In aceasta seara, dupa multe ore de ezitare, am fost sa ma reculeg la Altarul Colectiv, locul in care, spunea Florin Condurateanu, au fost prea vecine viata si moartea. Am fost cu sufletul incarcat de emotiile care m-au coplesit in ultimele zile. Am fost cu pasii grei. De fapt, nici nu-mi venea sa pasesc. La fiecare pas, mi-aminteam ce auzisem la televizor. Faptul ca trotuarul a fost locul in care asistentele de la Maternitatea Bucur s-au luptat sa tina in viata acei tineri. Mii de candele si flori. Jandarmi si politisti, oameni care, cu multa rabdare si fara sa-si tradeze oboseala, intind bratele catre oameni, preiau candelele si florile si le depun la altar. Tabloul acela al prietenului care-ti intinde mana si-ti atinge sufletul. Erau multi oameni. M-a surprins ca, foarte multi dintre ei, au venit cu copii mici pe umeri. Pentru a le explica, la fata locului, ca miile de candele sunt ale eroilor inaltati, prin foc si fum, cu aripi de ingeri, catre stele. Ca acesti eroi ne vor veghea, de acum incolo, dintr-o stea. Am auzit,trecand pe langa un grup de jandarmi si politisti, o voce care spunea Frate, nu mai pot, nu-mi simt picioarele, vreau sa stau intins. Exista multi eroi in viata. Ei se lupta pentru viata victimelor. Chirurgi, ceilalti medici, asistente, SMURD. Locul acela este incarcat de o tristete care doare crunt. Si aceasta durere te invata sa pretuiesti semenii, sa te pretuiesti pe tine insuti, sa stii ca viata este bunul tau cel mai de pret. Indepartandu-ma de acel loc, mergeam agale,cu ochii la imaginile de acolo, cand,o doamna insotita de un copil se apropie de mine si ma intreaba: Va putem ajuta cu ceva? Va vad abatuta.... Este pentru prima oara in viata cand mi se intampla asa ceva. I-am multumit asigurand-o ca nu am nimic… E un semn ca suntem oameni si in jurul nostru exista oameni.