România își plânge morții și se roagă pentru cei care se luptă pentru viață. Fiecare se roagă cum simte și cum poate. Fie cu bisturiul în mână, treaz de trei zile, fie transportând în disperare pacienți de la un spital la altul, fie tăcând și pășind într-un miting al solidarității la capătul căruia un jandarm devine acel „prieten care îți întinde mâna și îți atinge sufletul„ luând de la tine candela și floarea și depunându-le pe altarul celor care și-au pierdut viața, într-un loc, din care tinerii de altă dată își găseau încălțăminte pentru a alerga și în care tineri de azi, 30 până acum, trecând prin foc și fum, s-au înălțat cu aripi de înger, fie cu ochii pe ecran și o lacrimă pe obraz, fie schimbându-și poza de profil pe Facebook, fie gata să se alăture, măcar cu un apel sau un SMS, la ceea ce jurnaliști inimoși au denumit „Români împreună„ (în această seară, la ora 20:00, la Antena 1, Antena 3, Antena Stars, ZU TV, Radio ZU) și cărora li se vor alătura oameni, cărora în zile obișnuite, le spunem vedete, care azi sunt solidari în suferință și speranța că nu vom mai fi obligați vreodată să plătim cu viața semenilor noștri indolența celor care trebuie să ne asigure infrastructura existenței noastre, a celor care autorizează, pe baza unei „declarații pe proprie răspundere„, fără ca ei să conștientizeze ce înseamnă responsabilitatea. Mi-aduc aminte versurile lui Adrian Păunescu și, cu lacrimi în suflet, încerc să le citesc ca o disperare și în speranța că poporului ăstuia i se vor respecta prioritățile, i se va respecta dreptul la viață, astăzi, la început de lună și poate într-un nou început…