VIAȚĂ CU AROMĂ DE CAFEA

Am găsit un interviu acordat emisiunii „Conversații la bloc„ (15 august 2014) și s-ar putea să vă intereseze.

A vorbit despre: primii bani câștigați, cea mai jenantă situație în fața unei femei, cum era să moară, cum a căzut pe scările rulante, ce jocuri juca în copilărie, cum primea banii de cheltuială, cum se vede la bătrânețe și multe altele. Și a cântat!

Iată!

R: În ce fel de bloc ai crescut?

K: Sunt născut în Milas. Am crescut într-un bloc de familie. Noi locuiam cel mai jos, la mijloc locuiau bunicii și la ultimul etaj locuia unchiul. Un bloc de familie în care fiecare își ținea cheia pe ușă.  Ne vedeam la etajul din mijloc. Stăteam de vorbă.

R: Mâncați împreună?

K: Nu, nu era chiar totul în comun, dar de sărbători, deoarece cei mai vârstnici din familie erau la noi, trăia și străbunica pe vremea când eram în școala primară, toți ceilalți veneau la noi. Nu-mi amintesc ca de Bayram să fi mers în altă parte. Toată lumea venea la noi, iar noi urcam la bunici.

R: Ce miros simți când te gândești la copilărie?

K: Hmm…

R: Închide ochii, să te ducem la Milas.

K: Mirosul de iasomie pentru că în grădina blocului unde locuiam, chiar la intrare, era iasomie. Mirosea foarte frumos. Și checul cu ciocolată al bunicii făcut de sărbători și în alte zile aniversare. Făcea un chec foarte bun și alte dulciuri. Mergeam și noi acolo să mânăm, să bem un ceai. Deci mirosul checului cu ciocolată…loțiunea de bărbierit a tatălui…

R: Te străduiai să te bărbierești pe la 6-7 ani să faci precum tatăl tău?

K: Hahaha…

R: Știi că e un fel de a te bărbieri cu dosul aparatului, nu cu partea cu lamă.

K: Eu am început să mă bărbieresc foarte devreme.

R: Nu poate fi mai devreme decât mine! M-am bărbierit la 12 ani. Am fost primul cu barrbă și mustață din școală.

K: Eu la 13 ani. Mi-era rușine că trebuie să mă bărbieresc.

R: De ce-ți era frică în copilărie?

K: Nu prea-mi plăcea la școală. Era prea stresant la examene. Dar nu pot să spun că asta era o frică.

R: Frică adevărată…Uite, să-ți dau un exemplu. Își amintești soneriile alea din blocurile vechi? Soneriile cu ochii ăia care se aprindeau când lumina era stinsă. Îmi ieșem din minți când vedeam.

K: Hahaha. Dar mie nu-mi era frică!

R: Care a fost cel mai rușinos moment trait în fața unei femei?

K: Hahaha. E ceva de râs…

R: Spune.

K: S-a întâmplat vara trecută.

R: E recent.

K: M-am așezat pe scările rulante. Tu te-ai așezat pe scările rulante?

R: Nu m-am așezat voit.

K: Nu știu de ce. M-am așezat pur și simplu. Eram obosit probabil. Aveam sacoșele acelea de carton. Atunci aud pe cineva de sus: „Ce faci, Kerem? Ești bine?„ I-am răspuns că sunt bine, dar nu mi-am dat seama că ajunsesem la capătul scărilor. Scările rulante sunt precum o fiară, intră una într-alta. Locul pe care stăteam a început să coboare, m-am dezechilibrat, nu am mai putut tine sacoșele și am căzut pe spate. Nici nu m-am putut ridica. Mi s-a rupt tricoul. Toată lumea se uita la mine, sacoșele din carton se rupeau. Iar prietena mea râdea în fața mea. Nu avea vreo intenție să mă salveze. Hahaha!

R: Ai spus că ai practicat atletismul, că ai fost un bun aruncător de greutate și disc.

K: Greutate, disc și suliță.

R: Să lăsăm sulița acum.

K: Hahaha!

R: Ne arăți cum arunci discul sau greutatea?

K: Discul arată în felul următor. Ești într-un cerc.Întâi te legeni un pic, apoi arunci și discul nostrum se duce. Iar greutatea… Eu aruncam greutăți de 4 kg. De fapt, se aruncă de 6 kg. O dai cu pudră, o așezi aici, ești tot în cerc, apoi arunci. Uite!

R: Cel mai tare mă scot din sărite cei care vorbesc la telefon pe banda de alergare la sală.

K: Nu se poate așa ceva.

R: Îi urăsc. Tu mergi acolo să alergi.

K: Și mai sunt unii care vor să te fotografieze când tu alergi și ești transpirat în sala de sport. Ochii mei sunt precum radarul. Imediat îmi dau seama dacă vrea să mă fotografieze cu telefonul.

R: Și mai sunt unii care merg la sala de sport, nu să facă sport, ci doar să urmărească femeile frumoase.

K: Sunt și femei de genul ăsta. Vin machiate în sala de sport. Nu prea sunt în sala la care merg eu, dar înțeleg că sunt în alte părți. Nu prea sunt adeptul sălilor de sport pentru că ele, din unele puncte de vedere, motivează omul, dar din altele nicidecum.

R: Cum înjuri când te enervezi foarte tare?

K: Înjur rău, dar cum să zic…

R: Să auzim un pic…

K: Nuuu…Înjur rău. A înjura este bine. Te descarci.

R: Înjurăturile sunt și un indicator al nivelului de cultură.

K: Am stat în cămin la școală, am făcut și armata, pe acolo se înjură destul. Obișnuința de a înjura există, dar este important să știi unde și pe cine să înjuri.

R: Care este cea mai interesantă întâmplare de la concert?

K: Era să mor…

R: Hahaha…

K: Era un concert în zona Mării Negre. Pe-acolo se întâmplă mereu câte ceva.

R: Focuri de arme..

K: E atâta gălăgie în scenă că nu auzi zgomotele focurilor de armă. Se trăseseră câteva focuri în aer, în apropierea scenei, dar eu n-am auzit. Deodată a venit Doğan. L-ai cunoscut. Lucrez cu el de zece ani. La un moment dat cântam „Unde să merg…„ și a venit de m-a prins de subbraț și m-a dus de acolo. L-am întrebat: „Ce faci Doğan, nu mă vezi că eu cânt?„ Îmi răspunde: „Bine, nu-i problemă. Trag ăștia (cu arma).„ Și m-au dus de acolo.

R: Când ai luat ultima oară bani de cheltuială de la tatăl tău?

K: În liceu.

R: N-ai mai luat deloc după aceea?

K: În universitate începusem să compun muzică și să câștig bani. Eu nu eram obișnuit cu banii zilnici de cheltuială pentru că-i primeam săptămânal. Din gimnaziu, stând la internat, îmi dădeau săptămânal. Mi-i trimiteau prin bancă. Îl sunam și-i ziceam: S-au terminat, tată.„

R: Erau unii care luau zilnic, alții săptămânal și alții lunar. Îi terminau în zece zile.

K: Nu se poate lunar. Se termină.

R: Cu tatăl tău cum te împăcai? Îi luai bani din buzunar când nu mai aveai?

K: Cum? Nuuu.

R: Sunt astfel de familii în care se spune: „Puiul meu, du-te și ia, nu-mi mai spune mie!„.

K: Nu puteam să am o astfel de relație cu tata pentru că eu am stat mai mereu la cămin. Învățam în Izmir. Veneau ai mei la mine. Nu puteam să-i iau bani din buzunar pentru că buzunarul lui u era acolo. Dacă era acolo, luam.

R: Mai sunt unii tați care te trimit să-i aduci pantalonii din altă cameră pentru că au portofelul în pantaloni.

K: E o chestiune de încredere reciprocă.

R: Ce ai luat din primii bani câștigați și de unde ai câștigat banii?

K: Din muzică. Foarte puțin, dar din muzică.

R: Ai cântat undeva și i-ai câștigat?

K: Da. Îți spun unde pentru că e foarte amuzant. Învățam în Muğla. Acolo era o cofetărie. Abia începusem să învăț chitara. Eram trei: eu, Burak și vărul meu Görkem. Ne-am dus și am cerut voie să cântăm acolo. Omul s-a mirat. Am început să cântăm și s-a umplut cofetăria. Ne-au dat atunci niște bani. A fost frumos.

R: E o idee bună cofetăria cu muzică.

K:Cântam „Serile la Marea Maditerană„…

R: Îmi spui niște obsesii pe care le ai?

K: Îmi place să mănânc în număr impar chestii cum ar fi alunele, nucile…

R: Hihihi…

K: Nu mai râde, mă!

R: Ce viață grea ai, frate! Cum să te chinui cu așa ceva?

K: Întâi mănânc câtre trei, apoi câte două și, la final, una.

R: Lumea neștiută a lui Keremcem.

K: Dar e bine, 3, apoi, 2, apoi câte una.

R: Impar la final. Dar cu pilaful ce faci?

K: Vorbesc de cele ce se pot mânca una câte una… Trei linguri de orez!

R: Ai crescut în casă sau pe stradă?

K: Mai mult în casă pentru că ai mei lucrau. Mama este profesoară, tatăl este avocat. Ziua avea cineva grijă de noi. Oricum era un bloc de familie. Era și vărul meu acolo. Sigur că ieșeam și afară. Ne jucam cu mingea. Aruncam cu pietre.

R: Ce jucați cu mingea? Jucai 31

K: Ce-i aia? Eu jucam fotbal. Eram în poartă pentru că purtam ochelari.

R: Jocurile vremurilor noastre…La joul cu 31, se alegea un portar și se trăgea la poartă. Fiecare încerca să dea gol. Fiecare gol primit era un punct. Când ajungea la 31, se schimba. Cum erai la jocul cu bilele?

K: Nu prea bun. Era mai bun la aruncarea cu pietrele. Erau mai naturale.

R: Colecționai capace de apă minerală?

K: Nu capace de apă minerală, ci Turbo, etichete de gumă de mestecat Turbo. Ce bună era la gust! E o gumă nouă care are un gust ce-i seamănă. NU știu să-i zic numele, dar nici nu l-aș spune. Mi-am spus că știu gustul acesta de undeva. Ne întreceam în mașinile gumei Turbo. Ăluia care-i ieșea Lamborghini, era mai bun ca tine.

R: Te putem vedea în cursul zilei la supermarket?

K: Sigur că da.

R: Preferi supermarchetul sau băcănia?

K: Ambele. Sunt lucruri de luat de la supermarchet, dar trebuie să trăiască și băcăniile. Nu există un miros precum cel de la băcănie. Detergent, brânză, ciocolată ușor topită…

R: Pare o băăcnie de țară.

K: Milas e provincie. E un loc mic. Acolo sunt băcănii.

R: În băcănia din Milas exista halva la tavă?

K: Desigur.

R: Ți-o dădeau la bucată înfășurată în hârtie?

K: În Milas halvaua se ia de la cel care fabrică halva.

R: Cum te distrai în copilărie?

K: Bunica avea o masă extensibilă. Mă jucam cu bucățile alea sub masă. Ziceam că-i navă spațială.

R:Eu îmi amintesc că făceam casă din pernuțele bunicii. Și intram în căsuța aceea. Era dorința de a ne adăposti. Dorința de a avea teritoriul tău.

K: Să fie al tău, să-ți petrecei acolo vremea. …Îmi place la bloc. Este mai avantajos.

R: Pentru că ai vecini?

K: Și vecinii și portarul… Îmi place la bloc. Dacă ai casă, prea singur rămâi. Chiar dacă,odată ajuns în casă, nu prea-mi vine să ies, nu-mi place să fiu asocial.

R: Este o vorbă: distrează-te în Europa, trăiește în Anatolia.

K:Da, dar e grea întoarcerea. Trebuie să cauți taxi. Dacă ajungi acolo cu taxiul pe 12 lire, e bine acolo…

R: Hahaha…  Ce planuri ai pentru bătrânețe? Cum va fi bătrânul Keremcem? …Va fi un Keremcem interesant.

K: Cred că voi fi un bătrân degajat, dulce, distractiv. Poate voi fi bunic.

1. Unde vei fi?

K: Nu cred că voi fi în Istanbul.

R: Cred că te vei întoarce la Milas.

K: Familia, sora, toți locuiesc în Bodrum. Au o viață foarte dulce. Ar putea fi și pentru mine o perioadă liniștită, plină de iubire. Se poate. Nu știu încă. Dar ar putea fi și o țară din Europa.